Epocile de teatru

,,Dacă tratezi un om aşa cum este el, va rămâne aşa cum e. Dar dacă îl tratezi aşa cum ar trebui să fie şi cum ar putea să fie, el va deveni ceea ce trebuie şi ceea ce poate să fie.” (J. W. Goethe)

Piesele de teatru completează în mod artistic subiecte importante care se studiază în anul respectiv, indiferent care ar fi acesta, de la clasele I-IV, până la sfârșitul liceului. Teatrul aduce elevii împreună într-un mod unic, de care ei își vor aminti mereu. Astfel, se valorifică vocea interioară a fiecărui copil, pentru ca el să capete curajul de a se exprima clar.

Profesorul (sau învățătorul) alege piesele în funcție de caracterele elevilor. Câteodată, o clasă întreagă are darul de a-i comunica dascălului, fără vorbe, chiar povestea cea mai nimerită pentru a fi interpretată. Personajele piesei se distribuie în funcție de individualitatea, nevoile sufletești și stadiul de dezvoltare al fiecăruia. Un rol extrovertit, important, îi poate schimba viața unui elev mai retras, care nu bănuiește câte calități zac latente în interiorul său, însă profesorul vede altfel, cu o privire obiectivă, acest potențial.

Scopul teatrului în școala Waldorf este mai puțin legat de perfecțiunea spectacolului final. El are o valoare, mai curând, pedagogică. Important este procesul prin care copiii sunt purtați, fiindcă metamorfozele pot fi spectaculoase.

În primul rând, elevii nu participă doar la jocul actoricesc în sine, ci ei se ocupă (câteodată cu ajutorul profesorilor) și de scenografie, de partea muzicală, sau de costume. Astfel, fiindcă lucrează atât de mult împreună, unii elevi, care poate nici nu vorbiseră înainte, devin prieteni după ce proiectul de spectacol se încheie.

Un personaj dintr-o poveste are universul său de sentimente, trăiri și gânduri. Faptele lui se explică numai înțelegându-l cu adevărat. De aceea, jocul actorului cere empatie, iar empatia este una dintre cele mai importante calități care trebuie să crească într-un copil. Rudolf Steiner spunea ,,Dacă un copil a putut, prin joaca lui, să-și dăruiască ființa sa plină de iubire către lumea înconjurătoare, el va reuși, când se va întâlni cu situații serioase ale vieții de adult, să se dedice servirii lumii cu încredere și forță”. Această referire la conceptul de joacă se poate răsfrânge și asupra jocului dramatic, fiindcă actul artistic cere dăruire. De exemplu, să spunem că unui tânăr îi este greu să ia piesa în serios. El trăiește mai mult în atmosfera ,,de repetiție” și nu poate vedea personajele în interiorul colegilor săi, nu poate vorbi suficient de răspicat, îl bufnește râsul când îi vine rândul să-și spună replica, și toate acestea fără a avea intenții rele. Inițial, se creează o atmosferă comică, dar odată cu apropierea zilei spectacolului, dacă elevul respectiv reușește să intre măcar pentru puțin timp cu adevărat în pielea personajului, el va începe să se străduiască sincer ca momentele sale să fie autentice. Va începe să se simtă responsabil pentru frumusețea piesei, în ansamblul ei. Aceasta este dăruirea spre care trebuie să se tindă.

Profesorul va constanta cu surprindere, în funcție de clasă, că elevii aduc, uneori, idei foarte originale de interpretare, sau creează improvizații strălucitoare, deschizându-le porți spre cunoașterea de sine. Repetițiile revelează noi și noi nuanțe ale personajelor și constituie un prilej ca elevii să înțeleagă piesa mai adânc (nu mai menționăm ,,greșelile” de interpretare, ce pot deveni momente de coeziune, foarte amuzante și greu de uitat). Shakespeare, de pildă, poate căpăta viață și culoare în mintea multora care, la prima vedere, nu par entuziasmați în ce privește partea de lectură. Interpretarea propriu-zisă a operelor sale are toate șansele să le descopere, însă, plăcerea vie de a le citi.

Unele exerciții specifice, cum ar fi scândura, generează schimbări profunde în oricare dintre elevi. Acesta se face în felul următor:

Elevii stau într-un cerc restrâns, în picioare, cu excepția unuia, care se află în centru. Cel din centru este scândura – cu ochii închiși, se lasă să cadă în orice direcție dorește, ca o bucată de lemn. Colegii lui trebuie să-l prindă. Este un exercițiu de încredere, de abandon al nesiguranței. De asemenea, dacă persoana care l-a făcut avea, înainte, tendința de a sta înțepenită, dacă se simțea ,,înghețată” într-un loc, după efectuarea lui, mișcările îi vor fi mai fluide și mai sigure. Cât îi privește pe cei aflați în cerc, ei se obișnuiesc să nu stea nepăsători când cineva ,,cade”, ci trebuie îndată să sară în direcția respectivă pentru a-l sprijini. Un sentiment interesant pentru cel aflat în cerc este că, deși pare greu să oprești o persoană aflată în cădere, efortul fizic este surprinzător de redus, fiindcă mulți alții îl depun alături de tine.

Epocile de teatru creează, așadar, o adevărată dinamică interioară în rândul tinerilor. Oricât de mic ar fi, aparent, interesul unui elev pentru această activitate la momentul respectiv, ea va avea o influență bună asupra lui. Ea își va arăta, negreșit, roadele, chiar și la ani de zile după terminarea școlii.