In Memoriam: Hans-Gerhard Wyneken
O evocare
Leonida Pop
În urmă cu peste 40 de ani, am luat parte – proaspăt „uns” ca dascăl al școlii „Rudolf Steiner” din Düsseldorf – la o conferință publică ținută la spitalul din Witten-Herdecke de Dr. Michael Glöckler, care și lucra acolo drept medic pediatru. După prima parte a serii, Michaela Glöckler răspundea întrebărilor formulate din sală. Dânsa alegea apoi pe rând temele înrudite între ele, care erau consemnate la o tablă cu un singur cuvânt de un domn, chipeș, cu parul roşu-creţ, elegant și cu o sfătoșenie aristocratică, Hans Gerhard Wyneken, profesor la Şcoala Waldorf din Essen. Mai târziu aveam sa-l numesc (ceea ce n-a aflat niciodată) Herr Baron. Această școală preluase în modul cel mai serios misiunea de mentor al școlii mele din Düsseldorf. În scurt timp, am avut privilegiul să-i cunosc familia numeroasă, care locuia chiar în incinta școlii. Îl căutam spre a-i cere sfatul și sprijinul în legătură cu o criza gravă din școală, la care tocmai îmi începusem activitatea. L-am pus în încurcătură, căci el nu dispunea de acel temperament care te face să tai pe dată nodul în două. În schimb, m-a pus în legătură cu un coleg cu adevărat coleric și, în plus, a mijlocit organizarea unei conferințe a colegiilor profesorale din cele două localități, care s-a soldat, și datorită implicării lui Stefan Leber, cu strămutarea mea la școala Waldorf din Aachen.
Cu vremea, centrul de activitate al său s-a mutat la Institutul Pedagogic Witten-Annen, unde eu începusem in 1989 o perfecționare în domeniul grădinăritului. Spre sfârșitul acestui an situația din România s-a schimbat fulgerător, culminând cu executarea soților Ceaușescu. În ziua dispariției celor doi din București, cu trei zile înainte de Crăciun – fără a anticipa evoluția din zilele viitoare – am organizat o conferință de presă în Bonn la Pressehaus, pregătită cu săptămâni înainte, prin care intenționam să manifestăm solidaritatea diasporei din Germania cu cei ce se răzvrăteau în România. Schimbarea uluitoare de situație din România m-a determinat, împreună cu alte organizații care sprijineau acest demers, să decidem a organiza în ziua următoare (mai aveam o zi până la ajunul Crăciunului) un marș de solidaritate cu Revoluția din România pe ruta: Ambasada României – Piața Centrală Bonn. La sfârșitul Marșului, in Piața Centrală au vorbit, printre alții, Ministrul Muncii Norbert Blüm si Ambasadorul Rumâniei (fără a se ști ce se va întâmpla cu dictatorul).
Răsturnarea de situație din ziua Crăciunului m-a determinat să zbor în 3 ianuarie spre București, pentru a mă întâlni cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, spre a vedea în ce măsură poate fi înființată o școală Waldorf model în București. Conducerea Institutului din Witten-Annen m-a asigurat de sprijin deplin. Triada Wyneken, Fuchs și Kirsch au constituit nucleul de sprijinitori dintre docenți. La mijlocul lunii ianuarie 1990 mă întorceam de la București cu vestea al cărei garant se făcea Mihai Șora:
Proiectul Waldorf poate începe în Romania. Vestea a venit ca un trăsnet, mai cu seamă pentru cei sceptici. Pentru a spori credibilitatea acestui demers printre eventualii sprijinitori ai acestui proiect era necesar ca o personalitate cu credibilitate în lumea antroposofică să vină urgent la București, să cunoască persoanele de a căror sprijin avea sa depindă succesul proiectului, și apoi să-și facă publice impresiile. Speram ca această persoană să fie Hans Gerhard Wyneken. Cu el și cu preoții Comunității Creștinilor din Bochum, Volker Harlan și Joachim Grebe, tocmai înființasem de câteva zile o Asociație care sa urnească acest proiect. Wyneken a făcut un pas înapoi în favoarea lui Volker Harlan. Probabil din pricina că și-a dat seama că, din toate temperamentele, pe unul nu-l avea în măsură suficientă. Acum era nevoie de cineva cu stofă de pionier, cu o privire profetică și o doză suficientă de colerism. Soarta a decis ca acesta să fie Volker Harlan care, la început de februarie, a venit pentru două zile în capitală, unde s-a întâlnit cu Șora, Pleșu, Liiceanu, Kleininger și alții. Impresiile sale de călătorie au fost publicate în Das Goetheanum din 27 februarie 1990 și au avut un ecou dincolo de orice așteptări. Ele au stârnit si mai mult entuziasmul Michaelei Glöckler, astfel că, după încă o lună, dânsa ține la București prima conferință publică pe tema Ce este pedagogia Waldorf? O însoțeau Hans Gerhard Wyneken și Ernst Schuberth.
După șase luni are loc simpozionul de la Deva la care, între mulți alții au colaborat Hans Gerhard Wyneken și Ernst Schuberth. Acolo au fost selectați viitorii studenți ai așa-zisului Seminar Waldorf, care încă nu exista. Hans Gerhard Wyneken a preluat pentru 15 ani, începând din 1991, conducerea acestui seminar, decizie care i-a schimbat și viața privată. A urmat căsătoria cu o fostă studentă, întemeierea unei noi familii care a dus la nașterea la încă doi copii. Centrul de greutate al vieții sale a devenit România.
Din 1991, relațiile dintre noi au căpătat un caracter impus de „moștenirea” pe care i-a lăsat-o Ernst Schuberth. (…) Am reluat comunicarea destinsă de la începuturi cu prilejul întâlnirii de la Brașov din 2023: 33 de ani de Pedagogie Waldorf în România. Atunci mi-a mărturisit că pensia sa, după o viață pusă în slujba pedagogiei Waldorf, nu ajungea la o treime din venitul unui director de liceu astăzi în Romania.
Simpatia de care s-a bucurat printre foștii studenți se datorează, de bună seamă, firii sale blajine. Cine l-a cunoscut nu are nevoie de explicitarea termenului. Pentru cei ce nu l-au cunoscut ajunge remarca: nu umbla cu nasul pe sus.
În alegerea colaboratorilor nu dispunea întotdeauna de ochelarii potriviți. De cum finanțarea Seminarului a fost stopată, pe unii dintre aceștia parcă i-a înghițit pământul.
Ca om de știință, era deschis spre orice experiență inedită, fără o garanție a succesului. Astfel, semnarea Acordului General de Cooperare din 7.11.1996 n-ar fi fost posibilă fără prezența de spirit, sprijinul, încrederea și loialitatea sa. Redactarea, negocierea și semnarea celui mai de seamă document care sta la baza funcționarii instituțiilor Waldorf din România s-au bucurat de asistența, colaborarea și creditul de încredere al său. Prin acestea, Wyneken s-a expus foarte mult, căci exista riscul ca Ministerul să intervină în textul propus și elaborat de noi fără drept de apel. A făcut acest lucru din dragoste pentru ostenelile dascălilor activi în glie. Nu toți „apostolii” veniți de peste mari şi țări s-au dovedit altruiști. „Voi în Romania nu duceți lipsa de «apostoli» (veniți de departe n.n.). Aveți însă prea puțini care să fie suficient de altruiști” spunea in urma cu 20 ani, după mai multe călătorii in Romania, un cald prieten al activităților antroposofice de la noi, Günter Kaul (…).
Sunt deosebit de recunoscător Verginiei Petrovici, pentru că mi-a dat prilejul, din 2023 încoace, să restabilesc cu Hans Gerhard Wyneken o relație armonioasă, în ciuda pauzei de un sfert de secol. Sunt convins că, din lumea spirituală, Wyneken va contribui la cultivarea unei culturi a respectului pentru inițiativele individuale din România și practicarea consecventă a ceea ce Rudolf Steiner numește Aufrichtigkeit (verticalitate lăuntrica).
Text reprodus parțial, din 6.12.2025.
Amintiri cu domnul Wyneken
Alina Șerbu
Scormonindu-mi prin memorie, dau peste multe amintiri. Cele mai multe sunt ca niște instantanee fotografice. Unele implică și ceva mișcare, dar scurtă. Și mai rare sunt acelea în care pot activa sonorul. Îmbinându-le, punându-le cap la cap, nu prea rezultă un om viu, ci, mai degrabă, se înfiripă un personaj, acel personaj pe care Hans Gerhard Wyneken îl lustruia cu grijă aproape pedantă pentru a ni-l servi nouă.
Desigur, acel personaj îi servea pentru a ne transmite ceva și, totodată, pentru a-l feri ca un scut de tumultul nostru, presupus invaziv. Într-o oarecare măsură, fiecare om procedează la fel, stă pitit îndărătul personajului pe care și-l compune și pe care îl scoate în lume ca să-l reprezinte. Dar, în cazul lui, fenomenul era împins spre perfecțiune.
Primele amintiri sunt despre un bărbat cu vârsta nedefinită cu păr cârlionțat, blond roșcat, înalt și suplu, ambalat în cămăși luminoase, foșnitoare. Desigur, chestia cu ’foșnitoare’ a adăugat-o imaginația mea; stăteam departe în sală, în timp ce el era sus pe scenă, prea departe ca să aud cămașa apretată foșnind. A doua zi, la aceeași oră, apărea la fel de luminos, cu altă cămașă la fel de foșnitoare. Spunea simplu lucruri uimitoare. Le spunea firesc, relaxat, de parcă n-ar fi știut că vorbea unui public care zăcuse zeci de ani după ’cortina de fier’ a unui materialism fără fisuri. Orice psiholog l-ar fi prevenit că o cură de spiritualitate trebuia începută cu precauții, cu doze mici, cu răbdare, dând răgaz acelor doze minuscule să se asimileze în organismul total nepregătit care eram noi, publicul însetat de spiritualitate, dar format sub egida materialismului marxist. Dar el nu! El ne servea spiritualitate cu polonicul, ne îmbrâncea în marea spiritualității, să înotăm fără lecții de înot. Din când în când desena cu creta pe o tablă scheme explicative. Mișcările mâinii care desena erau lipsite de încordare. Imaginile de pe tablă completau cursiv pe celelalte, născute din cuvintele lui. De fapt, din cuvintele lor. Pentru că, pentru acei ani de la începutul deceniului ’90, ar fi incorect să vorbesc la singular. În realitate, neuitatele conferințe de la simpozioanele din vară rezultau din incredibila simbioză a conferențiarului cu tălmaciul, genial la rândul său. Împreună formau un duo memorabil, ușor suprarealist, urmuzian*. Fiecare rostea din străfundul propriei personalități, armonizându-se totuși cu celălalt, atât de diferit în esență.
Conferințele le sunau ca un concert pentru flaut și violoncel. Conferințele lor RESPIRAU (dar asta aveam să o conștientizez abia peste câțiva ani, când ne-a predat secretele unui curs captivant), atingeau o gravirate solemnă, apoi, pe nebăgate de seamă, deveneau spumoase, jucăușe, glumețe.
Când am adunat mai multă cunoaștere, încât să le pot analiza retrospectiv, am înțeles că ele aveau drept călăuză cursul ținut de Rudolf Steiner in 1919 pentru pregătirea primului eșalon de profesori Waldorf. Dar totul suna și era atât de bine asimilat, prelucrat interior și verficat personal ! Nu păreau și nici nu erau simple citate.
Am văzut la alți docenți un mod aproape evlavios de a-l cita pe Rudolf Steiner, dar suprema dovadă a respectului fața de fondatorul antroposofiei, dovada înțelegerii corecte a spiritului steinerian, am întâlnit-o în felul domnului Wyneken de nu a prelua nimic fără o temeinică verificare personală și de a se exprima cu propriile sale cuvinte, fără citate, fără analiză pe textul steinerian. Dar înțelegerea aceasta mi-am format-o abia de-a lungul anilor. Inițial acționa magia prezentărilor captivante, dublată de bucuria ieșirii progresive la suprafață a cunoștințelor mele de limbă germană.
Dacă mi s-ar cere să reproduc ceva auzit de la domnul Wyneken la primele mele simpozioane Waldorf (1991-1995), mi-ar fi destul de complicat. Mi-a rămas mai mult o senzație, o dispoziție sufletească, o anume atmosferă. Totuși două momente îmi vin în minte, din registre complet diferite. Cel din registrul grav: domnul Wyneken spunând: „Când murim, natura ne uită, când ne naștem, natura își aduce aminte de noi”. Moment urmat de o ezitare înaintea traducerii. Nu pentru că traducătorul nu ar fi înțeles, ci datorită perplexității lui în fața exprimării atât de pe șleau, atât de abrupte, pe care el ar fi încercat să ne-o transmită intr-o formă mai pe măsura neștiinței noastre. Dar domnul Wyneken era hotărât să spună lucrurile direct, fără ocolișuri, fără eufemisme și asculta vigilent traducerea și nu-l lăsa pe nefericitul traducător să atenueze în vreun fel șocul.
Celălalt moment a fost o veritabilă capodoperă actoricească în registru spumos, umoristic. Ambii protagoniști, conferențiarul și traducătorul, au ținut auditoriul cu atenția maximă focalizată pe scenă și, în același timp, prăpădindu-se de râs. Tema era „Despre cele patru temperamente”, iar pretextul narativ, scenariul improvizat, se petrecea într-un cămin studențesc. Patru studenți cu temperamente diferite găsesc câte o banană pusă pe patul lor de o mână necunoscută. Fiecare reacționează potrivit temperamentului său. Sună sec, nu? Dar jucată de domnul Wyneken pe nemțește, apoi de Mihai Tropa pe românește, cu mimică, cu grimase, cu gesturi și schimbări ale atitudinii corporale, cu texte și intonațij care ilustrau reacțiile sufletești ale celor patru studenți cu temperamente diferite…! O bijuterie actoricească!
Ceva nou în percepția mea asupra domnului Wyneken a suvenit odată cu acceptarea mea ca studentă la seminarul, apoi Colegiul Waldorf. Acolo nu mai erau doar câteva săptămâni vara, la simpozioane, ci ani întregi de studii la zi. În anii anteriori încercasem timid să mă înscriu la Seminarul Waldorf. De fiecare dată domnul Wyneken mă refuzase politicos. Eram cam copticică la cei 39, apoi 40, 41…. de ani ai mei și nici măcar nu aveam o formare în pedagogie. Refuzul era deci justificat, dar împachetat în zâmbete convenționale. De fiecare dată îmi dăduse chiar mâna, dar gestul era formal, nici măcar ambiguu: tot ce aveam dreptul să strâng erau două degete lungi și uscățive ca niște crenguțe.
Apoi a venit simpozionul din 1995, cel de al treilea ținut la Brașov. Acolo, când am repetat solicitarea, în sfârșit, mi-a aprobat statut de audient la Seminarul Waldorf, adică cineva care este prezent și asimilează cât il țin puterile și motivația, dar nu va obține la final un certificat care să-i ateste studiile. Acel an de seminar a fost cel mai dens și bogat, urmat de încă trei ani la Colegiul Universitar de Institutori Waldorf din București, formă de învățământ post-liceal autorizată începând cu anul școlar 1996-1997.
Amfiteatrul pus la dispoziția noastră în Facultatea de Agronomie se umplea în fiecare dimineață. Îmi amintesc că domnul Wyneken a observat tendința unora de a moțăi și a comentat cam așa: „Nu vă faceți probleme dacă simțiti că vă fură somnul. Nu mă supăr. Înțeleg că ați audiat un conținut încărcat de spiritualitate și deja s-a atins pragul pâna la care puteți prelua firesc astfel de cunoștințe. Dincolo de această limită, aveți nevoie de sprijin, iar lumea spirituală vă cheamă să vi-l ofere. Această chemare a lumii spirituale se manifestă prin nevoia voastră de a adormi, pentru că, în stare de somn, accesul la spiritualitate vă este firesc și nemijlocit”. Poate cuvintele lui nu au fost exact acestea, dar sensul da.
Poate că cel mai practic din lucrurile pe care ni le-a predat a fost cum să configurăm cursul de bază, indiferent de materia predată în epoci, adică grupuri de mai multe săptămâni în care cursul de bază este dedicat unei anumite materii. Începem cursul cu o parte ritmică, destinată stimulării dispoziției copiilor pentru învățarea care va urma. Trecem apoi la o recapitulare interactivă a ceea ce s-a invățat în ziua precedentă. Apoi introducem cunostințele noi, cu grijă să echilibrăm momentele de concentrare cu cele relaxante, cele de ascultare cu episoadele interactive. Spre încheiere sugerăm posibile continuări, evidențiem întrebările încă fără răspuns, pentru a stârni așteptarea cu nerăbdare a continuării din lecția următoare. Cursul se termină cu un scurt interval narativ, din tematica specifică fiecărei clase, așa cum a recomandat-o Rudolf Steiner. În felul acesta zilele se înlănțuie, se completează unele pe altele și lasă mereu loc pentru întrebări încă nerezolvate, ca stimul pentru preocuparea proprie a elevilor și premiză pentru atenția lor la următorul curs, aducător de răspunsuri.
Chiar înainte de încheierea studiului de trei ani din Colegiul Universitar Waldorf, domnul Wyneken ne-a oferit un fel de cheie de aur, un fel de formulă magică, menită să armonizeze comunicarea noastră cu elevii. Este vorba despre adoptarea obiceiului de a dedica zilnic un timp, înainte de somn, în care să ni-l reprezentăm mental pe fiecare dintre elevi, cu fizionomie, gesturile și felul de a vorbi care îl caracterizează. Rezultatul în ziua următoare este o relaționare mult mai armonioasă cu clasa. Procedeul funcționează fără greș, dar presupune un efort si un sacrificiu în plus din partea dascălului. Pentru învățător este cât de cât posibil, fiind vorba de elevii dintr-o singură clasă. Dar pentru profesorii din ciclul gimnazial, care lucrează cu toate clasele, este o solicitare uriașă. Explicația fenomenului, dată nouă tot de domnul Wyneken, se situează în domeniul științei spirituale și îi implică pe îngerii noștri, atât ai elevilor cât și al dascălului. În timpul somnului nostru, când corpul astral se apropie de planul spiritual luând cu sine preocupările zilei încheiate, îngerii comunică între ei și pot armoniza chiar și relațiile dificile. Dar asta, cu condiția de a duce cu noi în somn preocuparea pentru acei oameni cu care vrem să ne armonizăm.
Ori de câte ori am aplicat prețiosul sfat, rezultatul s-a manifestat deja în ziua următoare. Dar oboseala și alte griji sunt obstacole zilnice cu care avem de luptat. Timpul, de care dispunem seara, de asemenea poate ridica probleme, iar somnul poate veni înainte de a ne duce la bun sfârșit practica reprezentării elevilor.
Scrisoare către domnul Wyneken
Alina Șerbu
Dragă domnule Hans-Gerhard Wyneken,
Știu că sunteți pe un nou început de drum, o nouă trecere prin lumea sau lumile spirituale și sper din suflet să fiți pregătit pentru această încercare. Sunteți de asemenea într-o perioadă de bilanț a ceea ce a însemnat recent încheiata dumneavoastră viață.
La început, ea a părut o viață menită să se desfășoare în spațiul german, într-o familie germană, într-un mediu cunoscător al antroposofiei. Nu știu nimic concret în ceea ce privește copilăria, adolescența și tinerețea Dvs., dar aparțineați unei generații care a avut curajul de a veni pe lume în anii tulburi, devastatori ai celui de al doilea Război Mondial și ai perioadei postbelice. O generație totuși esențial aparținând păcii, și care se retrage în zilele de acum, când tot mai des ne este proiectat spectrul unui nou război.
O fotografie făcută probabil spre sfârșitul anilor 1940, care circulă în mediul on-line, vă arată în mijlocul unei familii numeroase, educate, demne, tradiționale, cu mulți copii. Știu că ați studiat biologia și pedagogia Waldorf. Din câte ne-ați povestit, ați predat elevilor și ore de educație fizică, un termen încetățenit pentru un ansamblu de diferite discipline sportive. Lumea în care trăiați și în care ați format generații de elevi și de viitori dascăli Waldorf, lumea în care v-ați întemeiat familia și crescut cei cinci fii, era o lume într-o fericită convalescență aproape încheiată, iar antroposofia ieșită de sub interdicție, împreună cu toate aplicațiile sale în domenii variate, promitea să reprezinte șansa de însănătoșire profundă. Desigur, nu întreaga societate tindea către același nobil ideal, dar era în ansamblu o lume viguroasă și liberă.
La doar doi pași, în aceeași Europă Centrală și în continuarea ei spre est, trăia ruda ei săracă, o lume paralelă, așa numitul lagăr socialist, care se ghida după normele materialismului marxist-leninist, ale cărui principii și promotori încercau să impună un fel de paradoxal cult ateist, dușmănos față de orice fel de abordare spirituală, iar această impunere nu descoperise tehnicile de manipulare, ci se făcea cu arsenalul de mijloace tipice dictaturilor, ceea ce i-a asigurat eșecul final. Acea lume paralelă suferea de o sufocantă nevoie de libertate și spiritualitate, ceea ce o făcea să privească spre lumea ’liberă ’ a Occidentului cu speranță, disperare și o doză consistentă de jinduire destul de naivă.
Când biografia Dvs. ajunsese pe la vârsta mijlocie, cortina dintre cele două lumi s-a rupt brusc și ambele, fiecare în felul său, au cunoscut lungi momente de exaltare. Deși în mare măsură iluzoriu, a fost un eveniment sufletesc măreț pe care prea puține generații de-a lungul istoriei au avut șansa să-l experimenteze. Noi, și din est și din vest, am fost protagoniștii acestei euforii fără seamăn, care a scos la iveală toate resursele latente de entuziasm de ambele părți, de generozitate din partea vesticilor, de sete de spiritualitate în tabăra răsăriteană. A fost unul din acele ceasuri astrale ale umanității. Pentru o vreme Eul nostru superior a fost mai prezent și mai activ în planul pământesc. Viețile multora s-au răsturnat, ingineri au devenit învățători Waldorf, euritmiști, artiști. Iar, în ceea ce vă privește, dragă domnule HGW, destinul vă rezerva, fără preaviz, schimbări profunde.
În 1990 un destul de tânăr student român în Germania, Leonida Pop, animat de o viziune entuziasmantă, contagioasă, vine să vă propună aducerea pedagogiei Waldorf în România, țara sa de origine. Propunerea vi se pare interesantă. Îi dați curs, vă implicați ca docent în formarea primei promoții a Seminarului Waldorf din București, iar din al doilea an chiar preluați conducerea lui, și timp de cincisprezece ani vă asumați acest rol, care presupunea nu doar susținerea prelegerilor pentru studenți, ci și toată comunicarea cu autoritățile române dedicate supervizării învățamântului de toate gradele. Și când spun comunicare, am în vedere toate frecușurile, dificultățile, strategiile de adaptare, înțelegere a unor mentalități diferite, care în timp își pun amprenta modelatoare asupra tuturor celor implicați. Dar legătura cu România vă aduce o schimbare încă și mai adâncă. În România aveați să formați o nouă familie, să apară alți copii, noi situații de viață, greu sau imposibil de preconizat înainte de căderea Cortinei de Fier.
În 2006, odată cu examenul de absolvire al ultimei promoții, își incheie existența Colegiul Universitar de Institutori Waldorf din București (1996-2006), continuatorul Seminarului Waldorf din anii 1990-1996. După decenii de formare a cadrelor didactice în România, destinul vă readuce între elevi la Liceul Ita Wegman, ca un nou suflu de prospețime.
De fapt toți acești ani v-au ținut într-o pendulare permanentă între Germania și România. Ar fi incompletă rememorarea felului cum România s-a întrețesut în biografia dumneavoastră, dacă nu aș aminti desăvârșita armonie care se vădea in conlucrarea cu doi traducători de excepție ai conferințelor pe care le-ați ținut: Mihai Tropa și Sorin Țigăreanu, doi oameni care păreau direct conectați la gândurile dumneavoastră pe care, apoi, fiecare în stilul propriu, știau cu mare har să le reformuleze pe românește. Desigur o influență determinantă va fi avut Manuela Boterez Wyneken, cea de a doua soție și pedagog cu vocație, dublată de calități manageriale rare. Din învățăcel, ea pare să vi se fi transformat în colaborator și sfetnic.
În cursul anilor dumneavoastră de pendulare între Germania și România, copiii din prima căsătorie au devenit adulți, părinți și chiar bunici. Viața unui fiu a fost curmată de o boală grea. Nici pe dumneavoastră cancerul nu v-a ocolit, dar l-ați putut învinge într-o primă bătălie.
Nu am reușit niciodată să intuiesc cu adevărat omul din spatele personajului pe care îl compuneați cu grijă aproape pedantă la începutul anilor ’90, apoi din ce în ce mai relaxat, totuși un personaj scos mereu în prim plan. De aceea nu mi-e clar nici cum a evoluat în timp imaginea pe care v-ați format-o despre români și România. Sunt sigură ca ați ajuns să întelegeți mult din lumba română, dar incă nu știu cum să interpretez faptul că nu ați încercat niciodată să o vorbiți. Poate era vorba de autocenzură generată de perfecționism?
Ultima oară v-am întâlnit în martie 2025 la Iași. Păreați suferind, slăbit, dar oferind același zâmbet reținut, cu ochii un pic mijiți, pe care îl știam de aproape 34 de ani, un paravan mai degeabă decât o fereastră deschisă. Nu am vorbit mult. Totuși la Iași călătorisem cu unicul scop de a vă mai vedea și auzi. Atunci mi-ați spus că sunteți deja străbunic. Păreați amuzat și mulțumit totodată.
Vestea sosită la mijlocul lunii noiembrie despre încheierea acestui tur pe Pământ a venit oarecum firesc.
Mi-am amintit un cântec pe care noi, studenții din Seminarul Waldorf, îl cântam cu strângere de inimă de fecare dată când se încheia o epocă și știam că vă veți lua zborul spre Germania. Nu era un cântec trist, dar era un cântec de despărțire. Și dădea strângere de inimă. Acum destinația e mai îndepărtată, iar strângerea de inimă am invățat în timp să o domin.
Și îmi mai vine în minte o replică din finalul filmului Mary Poppins, când Mary Poppins își ia zborul, iar prietenul care o petrece cu privirea îi șoptește: „Don’t stay away too long!”
Drum în lumină!
La trecerea domnului profesor Wyneken
Bogdan Geantă
În perioada 2003-2007, Colegiul de Pedagogie Waldorf funcționa într-o clădire modestă, o anexă, din incinta Facultății de Agronomie, departe de zgomotul orașului și de intrarea principală. Studenți erau relativ puțini, iar la cursuri, de regulă, veneau câțiva. La catedră, însă, de cele mai multe ori, aveam profesori eminenți – unii dintre ei veniți din Germania –, oameni de o calitate care se găsește foarte rar. Pentru un student familiarizat cu atmosfera din universități, experiența de la Colegiu părea a fi de o frumusețe suprarealistă. Nici nu este de mirare că în anul 2007 a încetat să mai fie. Speranțele și entuziasmul anilor ‘90 se stingeau ca o ultimă pâlpâire a unei candele rămase fără ulei. Noua lume avea alte exigențe și mișcarea Waldorf din România a pierdut ceea ce a fost un centru de formare excepțional.
Dintre profesori, domnul Wyneken a stat cel mai mult cu noi și ne-a îndrumat cu o înțelegere părintească. Nu cred că în patru ani l-am auzit vreodată să se repete atunci când aborda același subiect. Mereu venea cu nuanțe, completări și perspective diferite. În gândire și în discurs, totul era viu, nimic mecanic. Vorbea încet, calm, măsurat și, pe măsură ce intra în subiect, se putea simți o pace interioară care se strecura ușor în atmosfera încăperii și în suflete.
Printre notițe, am găsit aceste gânduri rămase de la dumnealui:
„Ideal ar fi să gândim numai lucruri de care putem fi responsabili și să nu producem gânduri ’iresponsabile’.”
„Forța prin care putem introduce calitatea responsabilității în gândire este forța inimii; și pentru a putea simți este nevoie de timp. Este nevoie de timp pentru a pătrunde cu gândirea un lucru, este nevoie de timp pentru a pătrunde lucrurile și cu inima.”
Din întâlnirile cu Johannes Wyneken
Bogdan Szabo
L-am cunoscut pe domnul Wyneken atunci când am urmat cursurile Colegiului Universitar pentru Institutori Waldorf din București. Am făcut parte din ultima promoție, 2006/2007, atunci când legea s-a schimbat și instituția și-a închis porțile. Dânsul deja fusese la conducerea Seminarului Waldorf / Colegiului, încă din anul 1991.
Am aflat că, alături de Ernst Schuberth, a venit în 1990 la București pentru a susține pedagogia Waldorf. Deși un foarte bun docent, lui Hans-Gerhard Wyneken i s-au reproșat ulterior multe lucruri legate de managementul Seminarului și al Federației Waldorf. Aceste aspecte nu i-au umbrit însă capacitatea de a prezenta teme legate de pedagogie în mod remarcabil.
Chiar și cu o mână de studenți, câți mai rămăseseră în anii 2000, domnul Wyneken obișnuia să țină discursuri fascinante, pe teme ca antroposofia, pedagogia Waldorf, biologia și nu numai. Era o plăcere să-l asculți și să înveți de la dânsul.
După ce am încheiat Colegiul Waldorf, l-am invitat la evenimente organizate de Societatea Antroposofică, unde a ținut două prezentări remarcabile: una despre legătura dintre euritmie și embriologie, precum și o conferință despre evoluția omului. Aceasta din urmă l-a impresionat și pe prietenul nostru, biolog dr. Petre Papacostea, care a spus la final că a avansat în înțelegerea în acest domeniu datorită dlui Wyneken.
Într-adevăr, prelegerile dânsului erau adevărate sărbători ale cunoașterii. Era un gânditor care încerca să aducă toate informațiile de care dispunea într-o sinteză armonioasă.
Mult mai târziu, a fost invitat de Verginia Petrovici la Iași. Cu acest prilej l-am rugat să vină la una dintre orele ținute de mine la școală, la începutul carierei didactice, pentru a mă sfătui. Tot atunci, a ținut conferințe la cursuri pentru profesori și pentru educatoare. Îmi aduc aminte ce frumos a vorbit despre religiozitatea copilului și nevoia lui de basme!
Mai târziu, l-am invitat pentru o conferință intitulată de dumnealui Educație în era digitală. Știința pedagogiei Waldorf – prima dintr-un șir de trei conferințe, susținute la aniversarea de 100 de ani a pedagogiei Waldorf, în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În grupul de antroposofie din Iași, a prezentat în mod admirabil metamorfoza plantei la Goethe, precum și legătura dintre floare și lumea insectelor. Am făcut o plimbare frumoasă prin Grădina Botanică, transformată spontan de domnul Wyneken într-un prilej de studiu.
Apoi, chiar în acest an, l-am invitat să țină o prelegere despre împlinirea a 100 de ani de la trecerea lui Rudolf Steiner în lumea spirituală. Deși se vedea deja că suferea, a fost un moment important pentru comunitatea Waldorf din Iași. A povestit atunci cum a citit prima carte de antroposofie, luată pe furiș din biblioteca mamei, crezând că ea nu va băga de seamă. Sigur că dânsa nu s-a supărat deloc.
Cu siguranță, Johannes Wyneken – așa cum îi spuneau prietenii – a fost un om care s-a străduit toată viața să cunoască, să depășească limitele științei moderne și să pregătească generații de profesori pentru a fi dascăli iubitori. Și pentru asta îi suntem recunoscători!
Alte gânduri la trecerea pragului
Mă bucur pentru că l-am cunoscut și îi sunt recunoscătoare! Am simțit că era căldură în vocea lui, iar în ceea ce ne povestea era viață. Prima trăire pe care am avut-o despre observarea și cunoașterea goetheanistă lui i se datorează – îmi aminesc trandafirul cu care a venit și a creat spirala metamorfozei de la frunză la petale. Avea întrebări la care medita – în plimbarea din Grădina Botanică ne-a vorbit de trecerea dintre regnuri și ne-a întrebat/invitat și pe noi sa medităm. Porțile cunoașterii s-au deschis altfel pentru mine și datorită lui – interacțiunile cu el au dat naștere dorinței de a participa la cursul de Goetheanism de la București. Întâlnirea cu el o voi prețui tot timpul! Drum lin către lumina veșnică!
Ana-Maria Aprotosoaie-Iftimi
Bucurie și întristare se împletesc acum in sufletul nostru. Bucurie că l-am cunoscut, că am lucrat cu el, unii mai mult, pe mai multe planuri, alții mai puțin. Tristețe că a plecat din planul fizic, suferind de câțiva ani buni atât cu probleme de sănătate, cât mai ales sociale. Avea încă multe de dăruit și ar fi dorit să fie mai des invitat de către colegi.
Îmi amintesc de felul în care-și mișca mâinile, odată cu întregul corp la cursurile din Seminarul Waldorf în 1990-1992, într-un fel ce ne uimea pe toți. Era muzică în vorbirea și mișcările lui! Mă bucur și acum când aud colindele ce le-am învățat cu el, atunci , și mă uit altfel la natură după plimbările meditative cu el. Dar mai ales mă bucur că am putut limpezi toate aspectele ce m au supărat in colaborarea cu el, când conducea Federația.
Fie-i drumul lin in lumina lui Christos!
Verginia Petrovici
Prima conferință de Antropologie steineriană am audiat-o la Cluj în vara lui 1994, la Simpozionul de vară de Pedagogie Waldorf, cu sute de participanți. Eram la Casa Studenților. Pe scenă, prof. Hans Gerhard Wyneken, traducerea Mihai Tropa, expresivă. Conținutul era atât de puternic, Prezentarea dlui Wyneken era atât de plastică, de vie, încât aveam senzația că salt de pe scaun. Căldura autenticității degaja din personalitatea lui. Găsisem un drum pedagigic și de cunoaștere, care a continuat, 1994- 1995, cu Seminarul Waldorf de la București, unde dl Wyneken mi-a acceptat interviul și mi-a fost profesor în fiecare zi, de antroposofie, antropologie, biologie… Îi datorez deschiderea Inițiativei Waldorf de la Bacău, 1996, drumul viu de maturizare profesională. După două decenii l-am revăzut la Cluj și Iași. Spiritul lui mi-a strălucit din nou…
Lidia Blidariu
Sursa: Revista Pământ iubit nr. 33