Despre epoca de Geneză din clasa a III-a

Vârsta de nouă ani aduce cu sine schimbări în atitudinea copilului. El devine mai treaz, în raport cu lumea înconjurătoare. În percepția lui înainte de schimbarea dentiției, mediul ambiant avea un caracter ideal (el nu analiza în mod conștient autoritatea părinților și a învățătorului). Totuși, acum, el începe să se simtă ca pe o parte individuală față de lume.

Am putea spune că evenimentele din Geneză reflectă chiar parcursul copilului aflat în acest punct al vieții. La început, Dumnezeu a creat lumea, un loc al armoniei depline. Perfecțiunea (pacea) primordială se aseamănă cu atitudinea inconștientă a copilului până la nouă ani. El trăiește ca într-o stare de vis. De aceea, povestirea celor șapte zile ale Creației se realizează în așa fel încât copilul să poată ,,vedea” fiecare moment în parte. Pictura (sau desenul) sunt cele mai potrivite metode de însoțire a povestirii. Ele implică elevul la nivel senzorial și îl ajută să trăiască momentul respectiv în culoare.

Metodica de predare se naște atunci când dascălul poate crea o legătură interioară cu ceea ce primește la nivel afectiv prin lectura Bibliei:

1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

3. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.

4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Este binevenită o exprimare care să facă sentimentul întunericului cât mai veridic simțit în copii (ca o analogie cu pântecul protector al mamei unde se dezvoltă pruncul înaintea nașterii sale, de pildă), pentru ca apoi, prin contrast, crearea luminii să le provoace bucurie, uluire. Un material poetic, de folos dascălului Waldorf este cartea lui Jakob Streit, ,,And There Was Light” (disponibilă on-line, gratuit). Aici găsim atât repovestirea Genezei, cât și aspecte petrecute înainte de aceasta (căderea lui Lucifer, lupta Arhanghelului Mihail cu balaurul). Ea nu constituie nici pe departe ,,un manual”, ci poate ajuta învățătorul cu un strop de inspirație în arta povestirii.

În ziua a doua, căldura, aerul și apa se mișcă furtunos, despărțindu-se apele de sus de cele de jos, prin Firmament; apoi în ziua a treia, căldura aerului se domolește, apele se retrag încet, dezvăluind pământul (întâi apar piscurile munților, apoi dealurile, câmpiile). Atunci, Dumnezeu a lăsat Pământul să rodească iarba, să crească pomii de toate felurile (Ziua a Treia este foarte bogată în imagini vii, făcând loc unor descrieri feerice ale vegetației). Urmează apoi crearea animalelor, a omului, și în fine, ziua odihnei.

Cele șapte zile ale creației ajută copilul să se poziționeze într-o lume a ordinii, în care totul are un sens, de la sursa luminii, la atmosfera cerească, și până la pământul roditor, pe care trăiesc animalele, iar oamenii, ca o coroană peste creație, o au în grija lor.

Alungarea din grădina Edenului se aseamănă cu individualizarea trăită de copil la vârsta de nouă ani. Adam și Eva trebuie să suporte consecințele cunoașterii Binelui și Răului. Condițiile vieții pe Pământ se înăspresc, ca urmare a neascultării lor. Dar în această tristă despărțire, există și o rază de speranță. Omul nu se înstrăinează definitiv de Creatorul său, ci se îndreaptă apoi, cu nădejde, spre pământ, lucrându-l, după cum i-a fost menit, pentru a se putea întoarce, într-o zi, de unde a plecat.

Aici, curriculum-ul Waldorf pune accentul pe atitudinea cultivată la această vârstă, unde este nevoie de o abordare curajoasă și plină de bucurie a vieții. De aceea, meșteșugurile sunt cu precădere practicate în clasa a III-a, iar epoca de Geneză completează în mod sensibil, poetic, dispoziția interioară necesară acestui moment (căci individualizarea apare laolaltă cu frica de exterior). Întâi, lumea perfectă îl primește pe omul inocent, curat (așa cum este și copilul mic), apoi omul caută cunoașterea, care nu poate veni fără suferință (Rubicon-ul de la nouă ani). Autoritatea Creatorului, după alungarea din Grădina Edenului, își manifestă în continuare iubirea pentru copiii săi, care, deși pășesc acum liber pe pământ, nu pierd totuși ajutorul Tatălui ceresc. Același lucru, în mic, se petrece și cu autoritatea învățătorului, care îi însoțește pe drumul lor spre conștientizarea celor exterioare.

Astfel, Adam și Eva nu cad pradă disperării. Au doi fii, pe Cain și pe Abel. Cain este caracterizat de dinamism, de reușita prin el însuși (agricultura necesită instrumente călite prin foc, perseverență și forță). Abel se ocupă de creșterea animalelor, fiindcă ele se simt atrase de firea lui blândă (imaginea sugerează un păstor al turmelor de oi). Forța lui Cain se preschimbă în ambiție. Abel este senin și liniștit, iar jertfa pe care o arde lui Dumnezeu este, așadar, primită. Jertfa lui Cain nu se mistuie în focul sacrificiului, ceea ce îi umple inima de furie. Cain își ucide, astfel, fratele, al cărui sânge strigă din pământ către Dumnezeu. Pământul nu-i mai rodește lui Cain recoltele sale.

Adam și Eva au mai avut fii, printre care și Seth, iar unul dintre urmașii săi, Enoch, avea inima pură. Dumnezeu l-a învățat, atunci, pe Enoch, tainele lumii, ale stelelor, anotimpurilor, Soarelui și Lunii. El i-a învățat iarăși pe oameni cum să se roage, căci anii treceau și oamenii se înrăiau pe zi ce trece.

Enoch a avut un nepot, pe nume Noe – un copil blând și harnic, învâțând cum să cultive pământul și să crească animalele. O lumină strălucea în ochii lui, și când stătea în apropierea celorlalți, se simțeau cu toții încălziți ca de razele Soarelui.

Pe vremea aceea, se înmulțiseră vrăjitorii, care cunoșteau și ei multe taine ale vieții, dar le foloseau după bunul lor plac. Oamenii nu mai lucrau, ci se băteau unii cu alții și beau în neștire. Atunci, Dumnezeu l-a chemat pe Noe și i-a cerut să construiască o arcă mare din lemn de salcâm și să aducă, din toate animalele de pe pământ, câte o pereche. Noe lucrează la arca sa, aflată pe uscat, spre batjocura celor din jur, care râdeau de omul ce durează o arcă în mijlocul pustietății – dar el nu se mâhnea din cauza vorbelor auzite, ci căuta înainte la munca pe care o avea de îndeplinit.

După ce animalele s-au adunat și proviziile s-au strâns, Noe a intrat, alături de întreaga sa familie, în arcă, închizând ușa în urma lor. Atunci au pornit șuvoaie de apă să curgă prin firmament, până când arca s-a înălțat pe valurile învolburate, până când vârfurile munților au dispărut sub nivelul apelor. Patruzeci de zile a ținut potopul cel cumplit, iar Dumnezeu a promis că aceasta nu se va mai repeta de acum. Așa a lăsat El curcubeul luminos pe cer, drept legământ făcut cu omul, că nu va mai fi de acum potop pe pământ. Iar Noe s-a umplut de bucurie, pentru că, de acum, lumea parcă se născuse din nou.