Impresiile unui absolvent Waldorf (I)

Când am fost transferată într-un alt tip de grădiniță (cea de pe str. Popa Nan, din București, unde se practica pedagogia Waldorf), am trăit într-un vis frumos, timp de doi ani de zile. În primul rând, felul cum arăta spațiul unde ne petreceam ziua, părea desprins dintr-o poveste. Toate detaliile, de la rafturi, jucării, culori, păreau așezate acolo cu grijă și dragoste. Deși eram destul de mulți copii, nu simțeam că se instala vreodată dezordinea. În fiecare zi, ritmic, se făcea o altă activitate, ca și cum zilele săptămânii se deosebeau una de cealaltă pentru un motiv. Într-o zi, se picta; în alta, pregăteam cu toții salate, sau frământam aluatul pentru chifle, într-o altă zi, modelam în lut, sau țeseam ceva din fire colorate de lână, ori făceam forme frumoase de tip origami, din hârtie. Pe urmă, la jocurile libere de dimineață, ne așteptau iepurași, pitici, zâne și îngeri de lână, iar noi găseam mereu idei interesante, născoceam povești pentru ele, schimbând rolurile între noi.

Doamna educatoare (Doamna Adriana) era o femeie blândă, hotărâtă și inteligentă. Când aveam un program mai liber și ne aflam în toiul jocului, iar dânsa stătea așezată tricotând pentru noi trăistuțe, o simțeam cum ne veghează cu drag. Când cântam cu toții în cerc, sau făceam euritmie (cum aveam să aflu că se cheamă mai târziu), parcă trăiam bucuria fiecărui anotimp, an de an, fără să ne plictisim. Iubeam să o ascult cum ne povestea, la prânz, despre ursul cafeniu din pădure, despre Frumoasa din Pădurea Adormită, sau despre călătoria magilor spre ieslea Pruncului, călăuziți de o Stea luminoasă. O ascultam, așezați turcește pe covor, privind la lumânarea care ardea vesel în mijlocul nostru, înconjurată de stofe verzi, albastre, cafenii (sau roșii, portocalii, roz – după cum se potriveau cu basmul).

Desenând cu blocuri de ceară colorată, îmi plăcea cum lumina soarelui se răsfira prin albastrul cerului de pe hârtie, ca și cum ar fi circulat sub forma unui voal delicat. Iarba nu era doar verde, ci prindea pe firele ei și brunul pământului, și albastrul apelor. Pictura, simplă, fără subiect, ne arăta câte nuanțe pot lua naștere doar din cele trei culori primare. Roșul adâncea albastrul în violet, și acolo unde se întâlneau, parcă se lăsa noaptea, iar galbenul înveselea totul, făcând să apară verdele și portocaliul. Lucrările noastre erau tratate ca și cum ar fi fost cele mai importante opere de artă, fiindcă doamna educatoare la privea cu atenție, așa diferite cum se găseau ele expuse pe perete, semănând acum cu niște vitralii, datorită abundenței culorilor din picturile noastre. Fiindcă pigmenții folosiți proveneau din natură, nu puteai să obții nici măcar accidental nuanțe electrice, țipătoare, așa că, întocmai ca la gama pentatonică din muzică, rezultatele arătau mereu armonios, liniștitor.

Cântecele calde ale doamnei educatoare ne ghidau de la o activitate la alta, într-o ordine firească. Teatrul de masă, amenajat cu pânze colorate, păpuși de lână, căsuțe din lemn sau carton, decorate cu mușchi din natură, conuri de brad și pietre având forme unice și ape colorate, ne făceau să privim într-o liniște curioasă basmul curgând sub ochii noștri. Chiar doamna educatoare, chiar mâinile ei care mișcau păpușile, dispăreau; în locul lor trăiau piticii, iepurașii, vulpile din poveste.

Zilele de naștere ale copiilor se deosebeau de toate celelalte. Dacă se sărbătorea ziua unui băiat, primea o pelerină minunată, albastră, și o coroană aurie pe cap. Dacă era fată, o pelerină roz. Sărbătoritul își putea alege dintre colegi un Înger păzitor, înveșmântat cu o pelerină albă, iar dintre ceilalți, doamna educatoare alegea Luna (cu veșmânt argintiu, strălucitor, și o coroană frumoasă împodobită cu forma Lunii), Soarele (cu pelerină aurie și o coroană asemenea). Restul dintre noi primeam coronițe de Pământeni (pictate cu albastru, brun, galben). Fiecare era important și avea locul lui în acea zi unică; se dansa în cerc, iar sărbătoritul și Îngerul său păzitor rămâneau în centrul cercului. Soarele și Luna, ținându-se de mână alături de Pământeni și de doamna educatoare, cântau minunat, ca și cum totul s-ar fi petrecut în vremuri imemoriale, ca și cum nașterea unui om pe Pământ ar fi fost un eveniment central. Urma apoi Povestea zilei de naștere.

De fapt, multe basme se repetau periodic, iar noi nu ne plictiseam niciodată. Primăvara, mă impresiona mai ales Povestea bobului de grâu, când aflam cum aștepta el sub o plăpumioară de zăpadă și dormea în timpul iernii, iar apoi, la venirea primăverii, se străduia să iasă, foarte greu, la lumină, și ce mare bucurie simțea el când vedea primele raze ale soarelui, și că reușise să străpungă întunericul pământului! Iar felul cum doamna educatoare, cu dicția ei, rostea fiecare sunet: pământ, ploaie, cafeniu, rază, vânt, cetate – cum punea accentul pe consoane, cum lăsa vocalele să înflorească fără să le înăbușe, îți forma atât de lesne imaginea acelui element în fața ochilor, și nu doar în fața ochilor, ci și în urechi, în minte, în inimă.

Toate materialele din care erau făcute mobila, jucăriile, culorile proveneau din elemente naturale, cu mirosul lor plăcut, specific, zicând pe limba lor: ,,Lemnul, ceara, nu sunt doar ce poți atinge cu mâna, sunt și ceea ce poți mirosi, auzi”. Când ,,venea ploaia” în jocul nostru, zeci de mânuțe băteau cu degetele în podeaua de lemn, întâi rar, apoi din ce în ce mai tare, iar sunetul nu se deosebea cu nimic de ploaia adevărată: ,,Ai putea să juri că acum cad picăturile în timpul furtunii!” îmi spuneam. ,,Jocul ploii” era preferatul meu pe atunci, fiindcă, prin mijloace atât de simple, îți puteai imagina mirosul proaspăt de după ploaie, într-o banală sală de interior.

Îmi amintesc că, într-o zi, doamna educatoare a primit o scrisoare de la un fost absolvent. Ne-a citit-o și nouă, iar acest lucru a însemnat ceva nou. Când se uita peste scrisoare și ne împărtășea povestea colegului nostru mai mare (pe care nici nu îl cunoscusem), din ochii ei curgeau lacrimi. Scrisoarea aceea din mâinile ei părea ceva foarte prețios, după cum o ținea, ca pe o amintire a unui copil mult iubit, care acum crescuse, dar nu o uitase, ci își amintea de dânsa cu duioșie. După mulți ani, aflându-mă aproape de gimnaziu și amintindu-mi de grădiniță ca de Edenul pe care îl părăsisem, de cântecele sensibile și de toată dragostea maternă a doamnei Adriana, am vizitat-o chiar la grădiniță, la un moment dat, iar acea frumoasă zi când am revăzut-o a rămas o sărbătoare în amintirile mele. Sper ca aceste rânduri să arate, măcar puțin, ceva din recunoștința nemuritoare ce i se cuvine îngerului care ne-a însoțit, în mod altruist și blând, timp de ani de zile, ca generații de copii mici. Câte alte mărgăritare nu ne-a mai oferit dânsa prin serbările anuale, atenția acordată fiecăruia dintre noi, răbdarea și iubirea ei! Ca să le enumăr pe toate, mi-ar trebui file câte încap într-un roman, și abia atunci s-ar contura mai clar toată munca și bucuria care se petrec într-o astfel de grădiniță.