Impresiile unui absolvent Waldorf (II)

După o pauză de opt ani, când, între clasele I-VIII, am învățat în școala tradițională, mi s-au așternut în față, deodată, patru ani de liniște – căci m-am înscris mai apoi la Liceul Waldorf. Pe timpul verii, oscilam la gândul că ,,poate ar fi trebuit să aleg totuși un liceu bun”, însă, mai apoi, am primit de acolo mai multe amintiri frumoase și cunoștințe adevărate decât aș fi primit, probabil, în oricare alt liceu ,,de elită”.

Inițial, nu înțelegeam de ce fiecare zi începea cu o așa-numită zicere, pe care o rosteam cu toții, elevi și profesor, în clasă, înainte de ora propriu-zisă:

,,Eu privesc în Lumea

În care Soarele luminează,

În care Stelele scânteiază,

În care Pietrele dăinuiesc,

Plantele trăiesc și cresc,

Animalele, simțind, trăiesc,

În care Omul, în sufletul său,

Lăcaș pentru Spirit oferă.

Eu privesc în sufletul

Care-n-lăuntrul meu trăiește;

Spiritul lui Dumnezeu el țese

În lumina din soare și suflet,

În spațiul cosmic, în afară,

În adânc de suflet, înăuntru.

Spre Tine, o, Dumnezeu,

Vreau eu să mă îndrept în rugă,

Ca forță și binecuvântare

Pentru muncă și-nvățare

Să crească înlăuntrul meu.”

A trecut o săptămână, au trecut două, și, amintindu-mi de anii școlii tradiționale, am realizat cât de sec este, de fapt, un început de oră fără o astfel de introducere artistică, rostită alături de toți ceilalți. A conștientiza că faci parte dintr-o lume întinsă, vie, cu toate regnurile ei, pătrunsă de lumină, și că ai și tu un rol important acolo, e o trăire care schimbă felul cum decurge ora mai departe.

Spațiul, de asemenea, evoca o altă atmosferă decât cea pe care o știam în tradițional. Băncile din lemn lăcuit, pereții colorați delicat în nuanțe de mov, albastru, roz, perdelele îngrijite, masa anotimpurilor… Elevii (niște adolescenți normali, ca peste tot, de altfel), nu aveau totuși tendința să le distrugă, să arunce pe jos diverse lucruri, pentru că spațiul era frumos și parcă simțeai că trebuie să nu strici această armonie.

Apoi (poate suna amuzant, dar), am perceput ca un șoc felul în care se ștergea tabla în școala Waldorf. Nu mai văzusem nicăieri o manieră ordonată, calmă, de a curăța tabla (mișcări identice, de sus în jos), în fiecare pauză. În vechea școală, spălam tabla în toate direcțiile, iar aspectul ei (chiar ștearsă uneori, spre mândria noastră) aducea cu niște foi de salată mototolite, peste care profesorul se străduia să scrie ceva nou (deși albul cretei abia reușea să concureze cu albul diluat al tablei, de dedesubt).

Un alt element diferit a fost împărțirea materiilor pe epoci (,,epoca de matematică”, ,,epoca de istorie”, ,,de geologie”…) Ce însemna acest lucru? Într-o epocă de istorie, de exemplu, studiai, timp de trei săptămâni, câte două ore pe zi, istoria antică (clasa a IX-a). Astfel, orarul nu mai cuprindea alte ore de istorie pe timpul anului, decât dacă mai apărea vreo nouă epocă între timp. Așa, aveai cum să aprofundezi un subiect ,,în tihnă”, fără să-l mai prinzi, fărâmițat, în câte o oră pe săptămână. Era ca și cum ai fi respirat, trăit, într-o tematică anume, care ,,trona” ca atmosferă, asupra clasei, până la sfârșitul epocii. Eu simțeam genul acesta de împărțire a materiilor ca pe niște călătorii (clar organizate, aproape liniștitoare), care, atunci când se terminau și părea că ,,descinzi din acel tren”, te lăsau cu adevărat mai bogat, sufletește vorbind. Nu era vorba de date, ani, perioade riguros delimitate științific, cât de a păși alături de o altă civilizație, de a trăi în ambianța acelor vremuri, pentru un timp. Paradoxal, datorită imboldului creat de atmosfera aceea, m-am apucat de plăcere să studiez în plus, acasă, fără a ,,toci”, sau a avea grija examenelor. Un alt exemplu ar fi epoca de limba engleză, când am studiat biografia lui Mahatma Gandhi. M-am gândit că niciodată nu avusesem, la școală, parte de un cadru atât de bine gândit pentru a mă adânci în cursul vieții unei personalități. Discuțiile, eseurile libere, practic ,,partea de limbă engleză” curgea de la sine, fiindcă o biografie oferă un material foarte bogat de dezbatere.

De fapt, biografiile se întrețeseau adesea în epocile noastre, chiar și la matematică, la muzică, ori la chimie. În anii tradiționali, orele de ,,profil real” îmi repugnau, pentru că mi se păreau foarte rigide și complicate. Sigur că puteam conștientiza că toate acele descoperiri în materie de teoreme, legi, sau formule, se datorau personalităților care s-au ocupat de asta, dar este cu totul altceva când chiar studiezi biografiile în cauză. Parcă ești acolo, în era respectivă, și îți formezi o imagine cu privire la contextul când s-au născut acele teorii. După părerea mea, o astfel de abordare face orele mult mai plăcute și generează un interes sincer din partea elevilor pentru niște noțiuni pe care, dacă le-ar fi primit direct și sec, le-ar fi ignorat cu ușurință.

Lipsa manualelor mi se părea, înainte de a începe clasa a IX-a, ceva ridicol. Într-un fel, asociam noțiunea aceasta cu o prejudecată vizavi de școala Waldorf – anume, că totul se tratează superficial acolo, așa că, bineînțeles, nu e nevoie de manuale. În realitate, profesorii ne aduceau materiale alese de ei (file de jurnal ale personalităților studiate, exerciții, extrase din cărți pe tema respectivă, fragmente literare). În rest, ne predau tot ce aveam nevoie pentru teste și teze. Caietele noastre și materialele de la profesori erau îndeajuns ca să înțelegem și să rămânem cu impresii suficient de clare vizavi de materia studiată. Nu am simțit niciodată lipsa manualelor – ba chiar am avut o trăire ciudată, fiindcă la un moment dat, o profesoară (probabil familiarizată mai puțin cu pedagogia Waldorf) ne-a cerut, totuși, să cumpărăm un manual. Lucrul la epoca aceea mi s-a părut diferit, tocmai din acest motiv. Era ca și cum manualul ,,fura” puțin din prezența profesorului. Mi-am dat seama, cu acea ocazie, că într-adevăr folosirea manualelor nivelează percepțiile informației la oră și eclipsează schimbul de trăiri dintre profesor, materie și elevi. Este ca un fel de ,,perdea” așezată acolo – lucrurile nu devin mai clare, dimpotrivă.

Aspectele legate de orele artistice au avut un impact atât de hotărâtor asupra vieții mele, încât, până și în ziua de azi, după ce am ales un drum în direcția artelor, acele amintiri încă rămân un izvor de inspirație. Nu ni se cerea cu orice preț să fim originali, ci să redăm, în cărbune, pe hârtie, sculpturi marcante, și, cum aveam să realizez mai târziu, foarte potrivite vârstei noastre agitate. Am avut o trăire interesantă desenând ,,Conducătorul de cvadrigă” – cum, fără să vrei, până termini de desenat, devii acel conducător care ține frâiele (chiar atunci, la vârsta când ,,frâiele” par cele mai mari obstacole). Îi percepi expresia facială distinsă, statura dreaptă. Nu am înțeles, pe moment, de ce trebuie să desenăm după o statuie așa de ,,țeapănă”, și apoi, unde era cvadriga? De ce a fost aleasă o statuie fragmentată? Unde sunt caii? – un noian de întrebări care suflau viață în sufletul meu, și cu cât apăreau mai multe dileme, cu atât creștea entuziasmul. Încă un aspect important: odată ce începeau orele și se ivea ocazia lucrului individual (fie el desen, eseu, schiță la geometrie, problemă de matematică etc), simțeam enorm de multă inspirație, știam exact ce aveam de făcut, ca și cum lucrarea s-ar fi urzit de una singură. De exemplu, dacă aveam de realizat un studiu după un poliedru, sau dacă trebuia să scriu un mic eseu liber pe o temă interesantă – când începeam să lucrez, totul în jur dispărea (inclusiv eu!); rămânea doar foaia de lucru din față. Nu trăisem niciodată așa ceva în școala tradițională – ca și cum spațiul clasei, cu frumusețea lui, ar fi avut ceva de spus în felul cum lucram noi, iar la profesori se putea percepe cum materia de predat efectiv ,,trăiește” în ei, cum ei nu trebuie neapărat să se folosească de prea multe cuvinte pentru a ne transmite farmecul obiectului descris. Ori, la ora de biologie, am rămas în minte cu delicatețea mișcărilor doamnei profesoare care desena la tablă inima omului. Avea atâta dăruire pentru acel desen, ceva ce nu mai văzusem niciodată în școala tradițională. Aș putea spune că desena cuprinsă de venerația pentru miracolul procesului circulator, și această venerație am simțit-o și eu atunci, pentru prima oară. Colegii mei, care, majoritatea, fuseseră înscriși în școala Waldorf de mici copii, desenau la rândul lor, în caiete, cu grijă. Nu eram obișnuită cu atâta respect în școală. Și era un respect și pentru vorbirea în sine. Profesorii aveau o dicție frumoasă, iar elevii de la Waldorf (strict cei care se aflau acolo din clasa I măcar) vorbeau clar, se distingeau vocalele. Nu puteam spune același lucru despre mine, sau despre unii elevi transferați mai târziu. Acolo mi-am dat seama cât de prețioasă și sacră este vorbirea și că sunetele au nevoie de respect. Apropo de sunete! La prima oră de muzică din clasa a IX-a, mi-a fost dat să constat cu stupoare cum colegii mei (acela, atenție, nefiind un liceu cu profil artistic vocațional), au început să cânte (după partituri pe care le descifrau în timp real!) la mandoline, ori la flaute. ,,Cum e posibil să poată cineva citi o partitură?”, m-am întrebat eu, în mod destul de stupid. Cu toată bunăvoința, încă din școala primară tradițională, încercasem să citesc partituri, și mi-a fost mereu aproape imposibil. Colegii mei știau, însă, cu toții, să cânte la un instrument, după o partitură, la vârsta de 15 ani. Poate părea exagerată mirarea mea, dar cine a învățat într-o școală tradițională, o înțelege.

Pe scurt… era vorba, fără alte adăugiri, de o bucurie de a merge la școală.

Sfârșitul orelor de desen sau pictură se lăsa cu zeci de lucrări care aveau un subiect identic, înfățișat după sufletul unic al fiecărui tânăr din clasă. Profesorul le înșiruia, într-o expoziție, chiar acolo, pe perete, și ordinea în care le așeza nu era niciodată întâmplătoare. Privind la această grijă manifestată pentru noi, simțeam nevoia să ajut, lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată în școală înainte, când abia așteptam să ajung odată acasă. Apoi, mi-a venit o altă idee: ,,Ce-ar fi să continui cu studiile după opere celebre, și în timpul meu liber?” Așa, am făcut o mulțime de reproduceri după Rafael, Michelangelo, Da Vinci, și le-am arătat cu entuziasm profesorului nostru, care s-a bucurat sincer, dar fără ostentație. ,,Aceasta trebuie să însemne să fii cu adevărat profesor”, mi-am spus atunci, ,,a fi profesor trebuie să însemne că te îngrijorezi pentru elevii tăi, pentru ce simt, ei, că te bucuri pentru ei, sau că te doare dacă ei o iau într-o direcție greșită”. De fapt, o asemenea dispoziție interioară se putea percepe la majoritatea profesorilor noștri, care, dacă li te adresai pentru indiferent ce motiv, te ascultau ca și cum erai demn de atenția lor totală, ca și cum reprezentai cel mai important om, iar acest lucru, pentru mine, era o bucurie extraordinară. Unii dintre profesorii noștri chiar purtau în jurul lor un soi de ,,cerc” invizbil, de care, dacă te apropiai, oricâtă forfotă ar fi existat în exterior, în micul ,,cerc” din jurul lor plutea o liniște perfectă, molipsitoare, parcă de pe altă lume. Ce este ciudat totuși – când mă adresam profesorilor din învățământul tradițional, ei nu mă tratau cu răceală sau dispreț, dar ceea ce puteam simți la dânșii în majoritatea cazurilor, se putea traduce cumva, printr-o atitudine profesională. Sigur că erau și ei oameni cu empatie, sentimente, altruism, dar… pur și simplu nu era același lucru.

O altă amintire importantă: consiliul elevilor. Această noțiune îmi evoca imaginea unor elevi plictisitori care stau într-un birou, ,,vorbesc discuții” și completează tabele, fiindcă, mă gândeam eu pe vremea aceea, ,,elevii nu pot face mare lucru, și oricum, de ce să te agiți pentru ceva atât de abstract cum e școala, în general?”. Totuși, într-o zi, un profesor ne-a adunat pe toți liceenii laolaltă și ne-a cerut să votăm, liber, acolo, pe cine credem noi că ar trebui să facă parte din consiliul elevilor. Întâmplător (și surprinzător), m-am numărat și eu printre cei votați (deși nu am ,,candidat” nicăieri). De fapt, nimeni nu candidase. Totul a decurs foarte natural: fiind un liceu cu număr redus de elevi, ne cunoșteam unii pe alții și câte o voce mai voluntară imediat găsea un candidat potrivit dintr-o clasă. Votul urma, apoi, îndată – ca în Elveția, să zicem.

Activitățile de la consiliul elevilor mi-au format printre cele mai frumoase amintiri din liceu. Am învățat acolo să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin. Mă bucuram sincer de ideile tuturor. Odată am mers chiar în parcul Cișmigiu. Am participat la curățenia care s-a făcut în liceu, vara. Niciodată nu am făcut curat cu mai multă plăcere într-un spațiu. Liceul era o clădire destul de mare, iar noi am fost atunci vreo cinci persoane. Și totuși, nu am simțit oboseală, sau vreun impediment. Făceam cu toții curățenie și povesteam diverse lucruri. În timp ce spălam geamurile, mă gândeam că, la toamnă, părinții și copiii lor mici de clasa I or să intre pentru prima dată acolo și or să se bucure. Apoi, la finalul zilei, ne-am adunat în cancelarie și am servit o cină improvizată, unde s-a râs mult și s-a trăit într-o atmosferă radioasă.

La un moment dat, a existat inițiativa pentru o revistă a școlii. Un profesor al nostru a sugerat să numim revista A deveni om. ,,Ce titlu ciudat! Cum adică, să devii om? Nu suntem oameni deja?” m-am întrebat atunci în sinea mea. Apoi am rămas cu un ecou în minte, ani de zile: ,,A deveni om”. Același profesor acorda multă importanță dictonului antic: ,,Cunoaște-te pe tine însuți”. Aceste două propoziții au avut un impact hotărâtor asupra felului în care am trăit, și în care văd viața și acum. Așa am început să studiez mitologia greacă, egipteană. Ce privilegiu, să ți se dea ocazia să contempli asemenea enigme ale vieții!

Dacă ar fi să aleg cea mai deosebită impresie rămasă din perioada liceului, fără îndoială este vorba de afecțiunea pe care o transmiteau profesorii către noi. Nu percepeai ceva sentimental, dramatic, din partea lor, ci o continuă preocupare interioară, care se manifesta prin ore extraordinar de interesante, prin dorința de a ne înțelege cu discreție, prin răbdarea lor și ajutorul oferit mereu.

E tare dificil să fii profesor, mai ales în ziua de azi! Îi puteam vedea cum uneori se preocupau cu îngrijorare pentru noi. Și au trecut mulți ani de atunci, iar acum mă gândesc, poate, cât de descurajați se simțeau ei câteodată, ca și cum și-ar fi zis ,,Nu o pot scoate la capăt cu clasa asta”, ori ,,Mă îndoiesc că au rămas cu mare lucru de pe urma epocii”, sau cine știe ce or mai fi cugetat în sinea lor. Poate că acum, aceste rânduri sunt citite chiar de către un profesor, indiferent din ce tip de școală. Aș vrea să spun atât: unii elevi nu uită exemplul bun și strădania lor, de care ei au crezut că nu s-a ales mai nimic. O zi, o săptămână, ca o continuă dezamăgire, dar anii trec și un cuvânt rostit din inimă la momentul potrivit se întoarce în memoria fostului elev și îi dă inspirație și forță să meargă mai departe într-o conjunctură complet nouă a vieții sale de adult.