Despre principiul învățătorului până în clasa a VIII-a

În școala Waldorf, dascălul face tot ce îi stă în puteri pentru ca elevul să se simtă în siguranță, văzut, apreciat și iubit. Munca profesorului se extinde asupra înviorării materiilor prin artă, asupra propriei persoane și a elevilor. Copilul crește într-un mediu unde se ține cont de întreaga sa ființă, iar atmosfera generală se cultivă în așa fel încât mersul la școală devine o bucurie.

O legătură lungă de opt de ani zile, din clasa I, se menține printr-un efort de angajament asumat de către învățător și de către părinți. Acest lucru nu este posibil fără o atitudine plină de iubire din partea dascălului. Materiile de studiu se diversifică odată cu trecerea spre gimnaziu, de aceea, în unele școli, din clasa a V-a se mai alătură predării și profesori specializați (științe, muzică, limbi străine, euritmie). Totuși, conform indicațiilor lui Rudolf Steiner, copiii au nevoie de îndrumarea constantă a unui mentor familiar, apropiat lor încă din școala primară, care să le asigure liniștea interioară prin prezența sa neîntreruptă. Învățătorul, cunoscându-i de mici, știe cum să îi abordeze în funcție de temperament, de situația personală; ține cont de reacțiile lor, de evoluția prin care au trecut în timp. Procesul de observare a copilului stă la baza activității de pedagog; de fapt, observarea copilului dă naștere metodei corecte de predare și de abordare a fiecărui elev. Cu totul altul arată un plan de învățământ adaptat la nevoile educaționale concrete ale clasei, prin comparație cu tranziția abruptă spre gimnaziu, unde profesorii, atât de diverși, le sunt cu totul străini elevilor, și viceversa. Profesorii, oricât de bine intenționați, nu au cum să creeze un plan de învățământ cu adevărat corespunzător nevoilor clasei, iar pentru elevi, la nivel inconștient, această schimbare devine bulversantă. De asemenea, curriculum-ul, creat de către mai multe cadre didactice nou-apărute, ar fi mai puțin unitar. De exemplu, învățătorul care tocmai a predat, să spunem, o lecție de geografie, ar ști exact cum să ajusteze ora de istorie, într-o formă interdisciplinară, în așa fel încât elevii să perceapă geografia organic legată de istorie. Pe de altă parte însă, oricât ar colabora profesorul de geografie cu cel de istorie, fiind personalități diferite, nu ar ajunge la nivelul de tranziție fină realizabil numai în cazul unei singure persoane care predă. Aceste diferențe de nuanțe par nesimnificative, dar, în ani de zile, îi creează copilului certitudinea că se poate baza pe îndrumătorul său, că el este mereu acolo, că îl cunoaște și îi oferă un cadru sigur. De la vârsta de 12 ani, percepția copilului față de lume se schimbă iarăși. Învățătorul i-a fost alături la trecerea Rubiconului (9 ani), dar ulterior, când apar germenii gândirii analitice, iar separarea față de lume se accentuează sub forma unor comportamente de respingere a autorității adulte, prezența aceleiași persoane care le-a fost alături în copilăria mică, a persoanei care îi cunoaște, de care se simt legați prin recunoștință și familiaritate, este de natură să aplaneze rigurozitățile acestor metamorfoze firești, până la gradul când anumite comportamente neprevăzute ale tânărului pre-adolescent pot fi cu totul evitate.

Copilul este, la rândul lui, un bun observator, și, până în jurul vârstei de nouă ani, un excelent imitator (aceasta fiind principala lui metodă de învățare). Astfel, prin prezența constantă a învățătorului timp de opt ani, el experimentează nemijlocit legătura dintre iubire și angajament. Iubirea reprezintă efort și constanță – acesta rămâne un model întipărit în sufletul său, ca un exemplu pe care îl va putea urma cu mai multă ușurință, mai târziu. De asemenea, copilăria trăită într-o atmosferă de siguranță, creată de constanță, pune bazele pentru o abordare curajoasă a vieții.

Perioada lungă petrecută alături de același dascăl se încheie, de regulă, cu o frumoasă tabără, sau excursie, în clasa a opta. Este ca un fel de ultimă serbare, un moment în care își spun cu toții la revedere, într-o manieră luminoasă, căci, așa cum fiecare an se încheie cu o serbare, iar anotimpurile se trăiesc ritmic în diferite sărbători organizate alături de copii și părinți, ciclul de opt ani are nevoie de un sfârșit cald, așa cum o epocă începe cu un moment introductiv, este nevoie de unul care s-o și încheie în mod artistic. Elevii sunt entuziasmați de perioada liceului, cu totul nouă, care urmează. Așteptarea schimbării viitoare poartă cu sine ceva magic, ceva care s-ar fi pierdut dacă orele de gimnaziu ar fi primit înainte de vreme coloratura cosmpolită a mai multor profesori.

În România, deși prelungirea activității învățătorului era posibilă până în clasa a VIII-a în anii 1990, în prezent, cadrul legislativ nu mai permite ca asemenea situații să existe. De regulă, școlile Waldorf din străinătate beneficiază de mai multă flexibilitate în acest sens. Totuși, principiul continuității învățătorului rămâne la fel de valoros și de necesar pentru toți copiii, indiferent de locul în care ei se află.