Predarea istoriei și a geografiei în clasele V-VIII

Rudolf Steiner vorbește, în conferințele sale, despre cât de prețioasă e legătura interioară a dascălului cu evenimentele istorice pe care le înfățișează copiilor, la oră. Profesorul trebuie să fie atât de stăpân pe informațiile respective, încât munca lui să rezide mai degrabă în cultivarea unor sentimente vii înlăuntrul său, evocate de faptele istorice. Această manieră se potrivește îndeosebi cu vârstele corespunzătoare claselor V-VI. Până să împlinească doisprezece ani, copilul încă trăiește cu necesitatea primirii unor imagini artistice la lecție. Concret, la ora de istorie, aceasta se traduce prin relatarea biografiilor unor figuri marcante. Biografiile constituie, într-un fel, tranziția de la atmosfera plină de fantezie a poveștilor și a legendelor din clasele primare, către abordarea mai pragmatică a istoriei de mai târziu. În clasa a V-a, calitatea de ,,estet” a copilului persistă, deci este potrivit ca profesorul să prezinte personalitățile în așa fel încât să trezească simpatia pentru moralitatea (Binele) acțiunilor lor, precum și antipatia pentru faptele lor rele (Răul), fără a le numi direct, aici lucrându-se doar cu lumea de sentimente. De asemenea, la oră, este important ca profesorul să vorbească liber, nu să citească informațiile de pe un suport, altfel va pierde interesul și respectul elevilor.

Clasa a V-a cuprinde perioada antică (India, Persia, Egiptul, Grecia). Aceste epoci de cultură se prezintă în ceea ce privește viața de zi cu zi, a cetății, a perspectivei popoarelor asupra lumii. Copilul se poziționează în legătură directă cu perspectiva oamenilor din acele perioade, pentru a experimenta sufletește un mediu familiar cu propria lui ființă, ca și cum ar trăi, pentru două ore, lângă ei. Acei oameni nu au rămas doar sub forma unor note cuprinse într-o cronică prăfuită. Ei aveau un fel al lor de a acționa, de a gândi, de a duce războaiele, de a face artă, întocmai ca și omul din epoca unde copilul învață acum. Profesorul le poate aduce exemple din arta (vizuală, literară) a fiecărui popor, le poate descrie peisajele, îmbrăcămintea. Chiar le poate schița o contribuție unică pe care fiecare dintre aceste civilizații a adus-o umanității (dintr-un asemenea punct este indicat să se pornească lecția). De exemplu, artele ridicate la nivelul clasic pe care îl cunoaștem se datorează civilizației elene (spre deosebire de cea egipteană, unde percepția nu mergea mai departe de redarea bidimensionalității în profil a personajelor). Copilul trebuie să fie purtat de la un element concret, familiar, palpabil al prezentului său, la originea acestuia din epoca înfățișată la oră.

După împlinirea vârstei de doisprezece ani, copilul este pregătit și pentru abordarea istoriei din punctul de vedere al cauzei și al efectului. Cu toate acestea, Steiner accentuează că noțiunea de cauzalitate ca mijloc exclusiv de interpretare a evenimentelor istorice tinde să sclerozeze, să pietrifice gândirea, în timp. De aceea, el menționează, ca alternativă, înțelegerea simptomatologică a istoriei. Potrivit cauzalității, evenimentele istorice de la începutul unui veac ar trebui să-și afle explicația în faptele desfășurate în secolul anterior (ceea ce riscă să ducă, gradual, la o judecată superficială). De fapt, rădăcina evenimentelor merge mai departe de atât, vizând mai degrabă întreaga epocă de civilizație care se studiază la momentul respectiv. Steiner susține că o asemenea percepție a istoriei poate fi cultivată în copil prin ilustrarea contribuției unice aduse umanității de către fiecare civilizație în parte. De pildă, faptul că poporul persan este primul ,,care a zgâriat pământul” (a introdus plugul în agricultură), poate fi artistic pus în legătură cu pasaje din Zend Avesta, unde se descrie în imagini vii bucuria Pământului, oferind cu drag roadele sale omului bun și drept:

• „Pământul este mulțumit atunci când un om drept ridică o locuință pe el… unde o soție credincioasă, un copil cu viață lungă și un neam prosperă.”

• „Pământul, într-adevăr, se bucură cel mai mult atunci când cel drept îl cultivă cu cea mai mare grijă… când el seamănă cele mai multe cereale, ierburi și fructe.”

Este important ca un copil să perceapă cât de legată este și a fost reacția Pământului de activitatea umană, că ceea ce simt, gândesc și lucrează ei afectează în mod nemijlocit realitatea vieții – întocmai cum, la botanică, lumea vegetală se află într-o relație indisolubilă cu particularitățile solului, ale climei și ale temperamentelor umane.

În clasa a VI-a se continuă subiectul Greciei Antice, urmate de epoca romană și de cea medievală. Steiner arată importanța zugrăvirii obiective a vieții antice (despre cum romanii au preluat prin imitație valorile elene, venind apoi cu o viziune foarte pragmatică, am putea spune, orizontală, a lumii), ca element pregătitor pentru ceea ce avea să se reveleze odată cu apariția creștinismului. Vârsta de doisprezece ani specifică acestei perioade cere accentuarea moralității, a calităților cavalerești, a spiritului înălțător caracteristice Evului Mediu timpuriu creștin. Ilustrarea evoluției ulterioare a cruciadelor se face revelând discret consecințele exacerbării spiritului monopolizator care a luat naștere în Europa de Vest, luând o direcție diferită comparativ cu idealurile inițiale.

Clasa a VII-a tratează Renașterea (sec. XV-XVII), fiindcă și copilul trece printr-o fază a Renașterii. La treisprezece ani, marile descoperiri geografice se oglindesc în faza de autodescoperire pe care el o traversează. Curiozitatea și dorința de scrutare a ceea ce se află dincolo de orizontul familiar ca demersuri ale unor popoare europene, noțiunile de perspectivă de la orele de pictură, studiul geometriei în spațiu la matematică, au darul de a-i oferi copilului o percepție a tridimensionalității nu doar la nivelul intelectului, ci și al simțirii și al voinței.

În clasa a VIII-a, se studiază istoria modernă (din secolul XVIII până în prezent): războaiele europene, revoluțiile (cea politică: Revoluția Franceză și cea industrială, a secolului XIX), Primul și al Doilea Război Mondial. Acest curriculum poate varia în funcție de rigorile sistemului de stat. În general, o mare parte din istoria care trebuie studiată la Waldorf în clasa a VIII-a se alocă anului precedent, din motivul de mai sus.

Geografia se află în strânsă legătură cu istoria. Pentru copil, contează să fie adus la adevărul dependenței evenimentelor istorice de particularitățile reliefului:

,,La această geografie este acum important să arătăm cum de Pământ, de climă, de tot ceea ce produce Pământul ca forme și structuri în diferitele lui locuri, cum de acestea depinde tocmai ceea se dezvoltă în istorie.” (R. Steiner, ,,Înnoirea artei pedagogico-didactice prin știința spirituală”, GA 301, Conferința a XII-a)

Este bine ca studiul geografiei să progreseze în ritm cu ceea ce se studiază la istorie. Cu alte cuvinte, de obicei, copilul învață despre continentul american mai ales dacă, între timp, a putut parcurge și la istorie evenimentul descoperirii lui – iar de aici rezultă cu ușurință planul de învățământ pentru gimnaziu, el fiind aproape ca o oglindă a celui de la istorie (sau invers).

Introducerea geografiei nu se face în mod dogmatic prin intrarea în contact direct cu sistemul copernician sau keplerian de reprezentare. Copiii trebuie să afle și despre concepțiile anterioare, pentru a-și păstra deschiderea în percepția asupra lumii. Fără aceasta, s-ar cultiva, fără intenție, o încredere oarbă în autoritate, autoritate care acum trebuie să devină mobilă în conduita dascălului, pentru a respecta perioada de dezvoltare diferită a copilului la această vârstă, când apar primii germeni ai gândirii critice.

După vârsta de 9 ani, se poate începe prin descrierea artistică a ținutului local, fiindcă este bine să se pornească de la ceea ce îi e deja familiar copilului. Prezentarea frumoasă a formelor de relief (câmpii, dealuri, râuri, munți) este însoțită de desenul unei hărți care le include. Desenul poate îmbrăca forma unei dorințe de a vedea totul din punctul de vedere al unei păsări care zboară deasupra zonei geografice. Este ca și cum, sub ochii copiilor, acel ținut se află în faza lui de naștere: o anumită zonă are plantați pomi fructiferi (se desenează pe hartă), altă zonă cuprinde pășuni, unde oamenii cosesc iarba și o dau animalelor (se însemnează pe desen zona), aici sunt păduri de brazi, de aici izvorăște acest râu (desenul râurilor se face mereu pornind de la zona de unde ele au izvoarele, nu de unde se varsă). Practic, predarea unei regiuni geografice ar trebui să fie ca o poveste a regiunii respective, ca și cum am face desenul unui loc unde, treptat, totul prinde viață sub ochii copiilor. Astfel, ei vor fi mereu angajați cu atenția și simțirea, iar voința se manifestă prin transpunerea desenului hărții în propriul caiet, odată cu profesorul care lucrează la tablă. Activitatea nu cere un efort exclusiv intelectual, ci întreaga ființă umană participă la oră.

Odată creată o percepție a reliefului ținutului familiar, este nevoie de o înțelegere a relațiilor economice, dar aceasta trebuie făcută, din nou, ca și cum abia atunci ar avea loc – ca și cum, datorită apei, vegetației, pășunilor, câmpurilor unde crește grâul, omul își orientează, drept consecință, activitatea (ceea ce este și adevărat). În învățământul tradițional, tranziția către capitolele despre resurse nu există. După lecția despre relief, urmează pur și simplu lecția unde profesorul dictează resursele geografice și industria aferentă sub forma unei liste, ori acest lucru trebuie făcut, la oră, în așa fel încât copilul să simtă motivul pentru care există o legătură între resurse și industrie (relațiile economice). Astfel, dascălul povestește cum, datorită râului din această zonă, oamenii s-au adunat și au făcut întâi o mică așezare, apoi un orășel, pe care azi îl cunoaștem sub numele X (se trece pe hartă). Apoi, fiindcă, nu departe de acest oraș, se întind câmpurile bogate în recolte de cereale, oamenii au construit căi ferate pentru a transporta grâul și în alte zone (se marchează calea ferată pe desen). În adâncurile acestor munți, oamenii, săpând, au aflat bogate zăcăminte de granit / cărbuni / (mineralul din zona respectivă). Iarăși, avem aici cale ferată, avem industria unde se prelucrează un anumit metal. Copilul va înțelege de ce se află toate acestea acolo, în loc să memoreze orbește distribuția industriei și a resurselor. Această prezentare artistică vine în întimpinarea justificatului de ce al copilului, până la 12 ani.

,,Căutați să vă transpuneți foarte bine în materialul de predare, astfel încât copilul să aibă mereu sentimentul, atunci când descrieți industria, că dvs. trăiți cu totul acolo, ca și cum ați lucra dvs. înșivă acolo. Când e vorba de minerit, tot așa etc. Într-un mod cât mai viu! Cu cât descrieți mai viu, cu atât mai mult vor colabora aici copiii.” (R. Steiner, ,,Arta educației. Discuții de seminar și conferințe asupra planului de învățământ”, GA 295, Conferința a XII-a)

Așadar, până la doisprezece ani, geografia care se predă pare mai mult una lăuntrică, fiindcă ea nu face altceva decât să ilustreze mereu viața oamenilor din diverse zone (de munte, de câmp, de vale), căci de fapt asta înseamnă prezentarea raporturilor economice.

Compoziția minerală a munților și caracterul solurilor se înfățișează chiar aducându-le copiilor mostre din rocile respective, pentru ca ei să le vadă culorile, să le simtă textura (aspre, colțuroase, netede, strălucitoare, mate, întunecate, cu ,,ape de culoare”, translucide). Mostrele se pot extinde și în ce privește mirodeniile din diverse zone geografice, sau alte bunuri accesibile școlii (cașmir, mătase chinezească, hârtie de papirus). Copiii trebuie angajați la oră și prin simțurile lor, fiindcă ei nu învață doar cu mintea.

Desenul, pictura trebuie mereu să însoțească orele, să le coloreze prezența, aducând o imagine clară a ceea ce se predă. De exemplu, în clasa a VI-a, subiectul constelațiilor se pretează foarte frumos la realizarea unor desene cu cretă albă pe o suprafață bleumarin.

După împlinirea vârstei de doisprezece ani, este binevenită introducerea mineralogiei. De asemenea, se poate trece la descrierea tipologiilor umane în funcție de zonele geografice (Asia, Europa, Africa etc). De mare ajutor, pentru îmbogățirea inspirației și a trăirilor personale cu privire la caracterul mineralelor, sunt observațiile lui Goethe cuprinse în lucrările lui Rudolf Steiner, din seriile GA 1 și GA 2 (,,Introduceri la scrierile de ştiinţe naturale ale lui Goethe” și ,,Linii fundamentale ale unei teorii a cunoaşterii în concepţia goetheană despre lume”).

Indiferent de vârsta copilului, ca metodă în predarea geografiei, mai este indicată folosirea jurnalelor de călătorie, pentru că acestea creează o atmosferă veridică a vieții în regiunile care constituie subiectul lecției. Impresiile călătorului, încercările sale de adaptare, sentimentele lui, interacțiunile cu localnicii, cu clima și vegetația generează, la rândul lor, senzația experienței autentice a locului respectiv, în ființa copilului.