Câteva aspecte metodice cu privire la predarea științelor naturii

Manualele de biologie cuprind descrieri ale plantelor, ale fenomenelor acestora de creștere și hrănire, clasificări între regnuri, medii prielnice pentru dezvoltarea fiecărei specii. Informațiile privitoare la zoologie stabilesc, de asemenea, deosebirile dintre vertebrate, nevertebrate, mamifere, insecte, reptile, amfibieni, păsări etc. Găsim acolo, totodată, și elemente legate de adaptările acestora la mediul înconjurător, considerate a fi un alt criteriu de diferențiere între ele. Musculatura animalelor, scheletul, ,,funcțiile” lor (,,de zbor”, ,,de înot”, ,,de sfâșiere a prăzii în vederea procurării hranei”), părțile componente ale plantei, sunt disecate și enumerate, mereu, după același calapod, ca niște produse inventariate dintr-un magazin.

Să luăm ca exemplu zoologia. Copilul are nevoie de o înțelegere a animalelor în concordanță cu ceea ce percepe vizavi de sine însuși. Întrucât ele au sentimente, impulsuri diverse și răspunsuri instinctuale vii la factorii de mediu, animalele se pot prezenta în comparație cu cele trei părți fundamentale ale omului: capul, membrele și sistemul ritmic (respirator), respectiv metabolic. Astfel, odată introdusă în comparație cu dinamica mâinilor și a picioarelor umane, o lecție despre cal ar căpăta o cu totul altă calitate. Calul, acest mamifer născut parcă pentru a alerga liber pe câmpiile întinse, este, de fapt, ca un picior aflat într-o continuă mișcare. Elevul va interioriza această imagine drept o parte a propriului său trup și va stabili o legătură mută cu impulsul aflat la baza felului în care cabalinele își duc existența. Abia după nașterea în inimă a unei astfel de imagini, întreaga țesătură scolastică a informațiilor științifice își găsește, mai târziu, un loc prielnic în intelectul ulterior dezvoltat al elevului.

Mai departe, dacă vorbim despre leu, trebuie să descriem o imagine despre cum se lasă el mânat de circulația alertă a sângelui său, despre firea lui dominantă, nefiind degeaba cunoscut drept ,,regele animalelor”. Aleargă mai puțin decât calul, dar este plin de înflăcărare, trăgând adânc aer în piept pentru a-și face, apoi, auzit răgetul – evident, o metaforă a sistemului ritmic (circulator/respirator). Apoi, imaginea corespondentă a sistemului metabolic poate fi artistic redată prin descrierea vacii, a unui animal absorbit în sine, în masivitatea și blândețea lui, care paște liniștit cât e ziua de lungă, totul petrecându-se atât de lent, încât la nivelul său fizic, bolul alimentar trebuie prelucrat pentru mai multă vreme decât la alte specii de animale.

Capul se aseamănă cu ființa acvatică mai puțin obișnuită, solitară, a caracatiței. Tentaculele ei se întind în toate părțile pentru a apuca ceea ce o interesează, întocmai cum intelectul uman își împrăștie atenția asupra obiectelor care-l preocupă.

Astfel, lumea animalelor se asociază cu părți ale ființei umane. Totul este privit ca un întreg, dar nu la nivel abstract (pentru că și manualele precizează cum ,,trebuie să protejăm natura”, sau arată ,,elementele constitutive ale lanțului trofic”), ci printr-o imagine plină de viață. În mediul tradițional, elevul preia informațiile fără a percepe, sufletește vorbind, contextul larg unde plantele și animalele cresc și trăiesc pe pământ. Prezentarea scolastică a informațiilor din manuale nu face altceva decât să fure (trunchieze) o mare bucată din înțelesul lor adevărat. Elevului i se va răpi ocazia de a empatiza cu particularitățile speciilor studiate, deoarece ele se descriu, la lecție, rupte de contextul general.

Părțile trupului uman constituie, așadar, un element de comparație cu regnul animal, dar pentru plante, raportarea la om se face prin viața lui sufletească, de sentimente. De aceea, bunăoară, zonele reci ale lumii (cum ar fi Peninsula Scandinavă) rodesc mai mult arbuști, pădurile adăpostesc numeroase tipuri de ciuperci, vegetația este în general ,,chircită”, sârmoasă, cu rădăcini puternice, din cauza climei. Oamenii nordului sunt mai introspectivi, mai analitici, scumpi la vorbă și interesați de concret, și de rezultate practice. Dimpotrivă, la Tropice, unde soarele și umezeala domnesc în tot timpul anului, vegetația luxuriantă țâșnește spre înălțimi, rădăcinile nu au aceeași forță, dar florile lor sunt mari, colorate și atrăgătoare, iar temperamentul oamenilor apare mai extrovertit, mai apropiat de bucuriile vieții decât de frământările filosofice: ,,Dvs. trebuie să încercați să le arătați copiilor că rădăcinile sunt înrudite mai mult cu gândurile umane, florile mai mult cu sentimentele umane, cu afectele, cu emoțiile.” (Steiner, Arta Educației. Discuții de seminar și conferințe asupra planului de învățământ, Conferința a 9-a, GA 295)

Plantele trebuie înfățișate și în legătură cu viața pământului, cu aerul și soarele. Ele nu sunt doar niște forme vii, suspendate pe masa de cercetare, sau în vaza cu apă, ci apar, mereu, ca o consecință a stărilor prin care trece pământul, a felului cum aerul se mișcă, a acțiunii luminii și căldurii solare. Concret vorbind, Rudolf Steiner dă un exemplu pentru ora de botanică. El pornește de la felul cum profesorul le poate descrie, artistic, elevilor, un câmp înflorit, la începutul verii. Dacă sufli peste ele, părțile aeriene ale florilor zboară, ca niște evantaie. Cu ceva timp în urmă, același câmp era presărat cu flori galbene, peste tot. Și mai devreme, când primăvara abia căpătase forță, florile galbene nu apucaseră încă să se arate, ci ele apăruseră doar mai mult sub forma unor frunze verzi, zgrunțuroase. În toate ipostazele, a fost vorba de aceeași plantă, dar ea trebuie prezentată în dinamica ei de creștere, menținând mereu viu elementul poetic: ,,Ceea ce noi privim astfel, în trei momente diferite, este mereu aceeași plantă. Numai că la început ea este în principal frunză verde, după aceea este în principal floare, iar apoi este în principal fruct. Căci ceea ce zboară în toate părțile nu sunt altceva decât fructele. Toate acestea sunt, de fapt, o păpădie! Mai întâi ea face frunze care înverzesc, apoi dă flori și după aceea face fructe.” (R. Steiner, idem)

Pământul susține planta, dar căldura aduce și ea o contribuție. Dacă ne-am imagina o tablă lăsată în lumina soarelui, am ști că razele lui ar înfierbânta-o. Dacă norii ar acoperi apoi soarele, tabla ar continua să radieze căldură încă mult timp, fiindcă până atunci, a înmagazinat toată această dogoare. Așa este și cu Pământul. Odată cu primăvara, soarele trimite căldura în mod direct, iar pământul o preia până în punctul în care, odată cu venirea toamnei și slăbirea forței solare, el continuă să radieze această căldură din el. Când planta se afla încă în creștere, primea direct de la soare lumina, iar când a sosit vremea să rodească, sursa căldurii pentru coacerea rodului a acționat de jos, din pământ.

Exemplele de mai sus reprezintă doar câteva puncte de plecare pentru elaborarea metodicii la oră. Metodele de predare trebuie să pornească din căutările lăuntrice ale profesorului, iar asta nu se poate întâmpla decât dacă el observă flora și fauna obiectiv și totodată cu venerație față de lumea superioară care le plăsmuiește. Această activitate interioară (strădanie) a dascălului poate avea, câteodată, un efect mai puternic asupra copilului decât chiar felul exterior în care decurge lecția.