Sistemul de notare în școala Waldorf

,,O acțiune morală este acțiunea mea dacă se poate spune că izvorăște din intuiția mea individuală. (…) Numai atunci când urmez iubirea mea pentru obiect sunt eu însumi cel care acționează. Nu acționez din datorie; acționez din iubire pentru faptă.” (R. Steiner, Filosofia libertății)

În școala Waldorf, se pune întrebarea: ce anume se cultivă în ființa copilului dacă el își face o obișnuință din a toci pentru examene? De obicei, pe termen lung, va rămâne, paradoxal, cu mai puține informații. Materia memorată în școală în vederea promovării diferitelor tipuri de evaluări se estompează, în timp, fiindcă nu a fost asimilată din bucuria de a învăța, ci din grija privitoare la următoarea testare. Acest proces de învățare nu este unul liber, ci unul indus dintr-o motivație exterioară. În plus, învățatul pentru examen angajează omul foarte intens intelectual și volitiv, dar aproape deloc afectiv (singura stare sufletească înainte de examene, în locul plăcerii adevărate de a cunoaște ceva, o reprezintă frica față de o posibilă notă scăzută).

Motivul pentru care școala Waldorf a luat ființă la începutul secolului trecut îl reprezintă, mai ales, formarea de generații de oameni liberi, în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, materia se predă sub o formă artistică, prelucrată de profesor la nivel individual, pentru a ajuta elevul să o iubească sincer. Astfel, materia devine mult mai interesantă decât informația seacă pe care o receptăm, de obicei, în școala tradițională. Elevul reține informațiile fiindcă sunt, cu adevărat, fascinant prezentate, nu pentru că are emoții că va pica un anumit examen sau test. Motivația legată de frică e înlocuită de perseverența apărută din iubire.

Astfel, în școala Waldorf, în mod ideal, notarea se evită până la nivelul liceului. În România, acest lucru nu este posibil (din cauza intervenției sectorului legislativ), însă chiar și în aceste condiții, cel puțin la nivelul claselor primare, evaluarea se face diferit. În urma testelor, în locul calificativelor, învățătorul descrie ceea ce s-a lucrat bine, precum și ceea ce trebuie îmbunătățit. De asemenea, după observarea atentă a evoluției copilului în timpul anului, învățătorul realizează o caracterizare, cuprinzând, obiectiv, felul în care copilul se adaptează sau interacționează cu materia, cu colegii, modul în care el se implică în activități. Astfel, se urmărește mai degrabă o evaluare a copilului ca întreg, și nu una fragmentată pe discipline. Părinții sunt o parte atât de importantă a școlii, de aceea ei discută periodic cu învățătorul, în timpul anului, privitor la dezvoltarea copilului. Procesul de evaluare devine organic, uman. Accentul cade mai puțin pe ,,iată, ai lacune aici și aici”; dispoziția profesorului se transformă în ,,vom lucra mai mult în zona aceasta”. Când lucrurile stau așa, nu doar elevului i se ridică o greutate de pe umeri, ci și dascălului, fiindcă cerințele de notare constantă ale sistemului de învățământ drenează din efortul și timpul necesare predării.

,,Căci dacă respectăm principiul practic de a îmbunătăți situația cât se poate mai mult, în așa fel încât elevul să se aleagă cu ceva din această îmbunătățire ‒ așadar, dacă, punându-l să socotească, acordăm mai puțină importanță faptului că el nu știe ceva la socotit, ci faptului că noi trebuie să-l facem ca până la urmă totuși să știe, dacă dăm, așadar, ascultare principiului diametral opus, care era aplicat înainte, neștiința nu va mai juca rolul important pe care-l joacă în prezent. Așadar, în întreg învățământul, setea de a emite aprecieri pe care dascălul și-o cultivă prin faptul că notează toată ziua în catalog s-ar transforma în străduința de a-l ajuta pe elev tot mereu, în fiecare moment, și nu s-o tot înlocuiască prin aprecieri date sub formă de note.” (R. Steiner, Arta educației. Discuții de seminar și conferințe asupra planului de învățământ., GA 295, Conferința a III-a)