Studiul legendei lui Parsifal în școală

Clasa a XI-a: acel an când privirea tânărului se întoarce spre viața lăuntrică, atunci când gândirea abstractă se cultivă mai mult decât în alte dăți – anul ,,de graniță” între drumul deja parcurs și calea deschisă spre viitor (clasa a XII-a).

Acum, epoca de literatură universală însoțește tânărul prin exemplele unor căutători care, la rândul lor, încercând să descopere tainele lumii, se găsesc pe sine.

„Ieși în lume și te vei înțelege pe tine însuți; întoarce-te în tine și vei înțelege lumea.” (R. Steiner)

Drumul lui Dante pe celelalte tărâmuri, printre îngeri, demoni, și spirite ale oamenilor, apoi revenirea înțeleptului Faust din postura de bătrân erudit și alchimist, la cea a unui tânăr, alături de Mefistofel… precum și călătoria copilului neștiutor și inocent, Parsifal, a unui simbol atât de familiar etapei de viață a adolescentului – acestea reprezintă momente ale unor opere literare romantice (Divina Comedie, Faust, Parsifal) de care tinerii au nevoie pentru a se înțelege pe ei înșiși mai profund.

Elevii sunt purtați prin imaginile-idei ale legendei scrise de Wolfram von Eschenbach.

Parsifal era fiul reginei Herzeloyde. Toată copilăria și-a petrecut-o în adâncul pădurii, departe de lumea obișnuită. Mama sa și-a dorit să îl ferească de viața cavalerească, lovită fiind de moartea soțului ei, răpus în luptă. Astfel, Parsifal a crescut într-o inocență desăvârșită, străin de mersul lumii. Într-o zi, a întâlnit trei cavaleri care călătoreau prin codru. De atunci, băiatul nu a mai avut liniște până ce nu a plecat să devină, la rândul său, cavaler.

Sperând că astfel îl va întoarce din drumul său, Herzeolyde l-a înveșmântat într-un costum vechi de bufon și i-a dat un cal slab.

Pornind înainte, Parsifal întâlnește o tânără domniță, căreia îi fură inelul, neștiind că acest lucru avea să-i aducă fetei mari necazuri. Apoi, ajuns la curtea regelui Arthur, îl înfruntă pe Ither, cavalerul în armură roșie care asedia cetatea. Ucigându-l, nu știe că de fapt se face răspunzător de moartea propriului său văr, căruia îi ia în stăpânire calul și armura roșie. Învață apoi purtarea cavalerească de la bătrânul Gurnemanz. Aici, Parsifal primește niște sfaturi pe care încearcă apoi să le păzească după toate puterile. Fiind încă tânăr și adesea pomenind de mama sa, Gurnemanz îl învață că este timpul să se poarte ca un bărbat și să nu mai aducă vorba atât de mamă, apoi că un cavaler nu pune întrebări și știe când să tacă.

Sarcina profesorului nu este ușoară, fiindcă, până acum, dincolo de text, prin discuții libere și eseuri, trebuie să ajute tinerii să găsească singuri niște concluzii, fără a le insufla direct. Parsifal nu face aceste greșeli din răutate sau teribilism, ci din neștiință. Copilăria sa izolată, pură, nu i-a oferit premisele unor purtări asumate, în cunoștință de cauză. Faptele sale izvorăsc din intenția sinceră de a deveni un cavaler adevărat. Parțial, acest deziderat i se împlinește, fiindcă regele Arthur îi oferă titlul de cavaler, iar curajul și iscusința în bătălie se dovedesc a fi virtuți demne de un asemenea titlu. Îl așteaptă, însă, un parcurs lung înainte.

Parsifal ajunge la cetatea prințesei Condwiramurs, zguduită de un asediu lung de doi ani. Prințesa refuzase căsătoria cu regele Clamide, așa că acum erau cu toții nevoiți să îndure foamea și lipsurile pricinuite de războiul cu regele neînduplecat. Tânărul cavaler organizează oamenii și reușesc să respingă asediul, eliberând cetatea. Apoi, se căsătorește cu prințesa, care îi căzuse dragă. Totuși, după o vreme, Parsifal își amintește de tristețea mamei sale, la momentul plecării lui neașteptate. De aceea, pornește într-o călătorie, pentru a o revedea pe regina Herzeloyde.

Călărind pe calul său prin pădure, ajunge în preajma unui lac, unde zărește o barcă plutind: un pescar îmbrăcat în haine împărătești își arunca năvodul în apă. Acesta îl poftește pe tânăr să înnopteze la cetatea aflată în apropiere.

Castelul se numea Montsalvat. Parsifal este întâmpinat cu multă ospitalitate, spre uluirea sa, într-un loc feeric. Aici vede pentru prima dată, adus cu grijă, de fecioarele de la curte, Sfântul Graal. Observă și suferința regelui, lovit de o boală dureroasă. Totuși, amintindu-și de sfatul bătrânului Gurnemanz, se ferește să pună vreo întrebare.

A doua zi, trezindu-se după acea noapte nepământeană, Parsifal găsește cetatea pustie. Un străjer îl mustră fiindcă nu s-a milostivit de rege nici măcar cu o întrebare. Tânărul cavaler nu înțelege ce s-a întâmplat.

Rătăcește prin codru, bântuit de evenimentele trecute. După o vreme, află că, de fapt, avusese minunatul prilej de a păși în cetatea Sf. Graal, pe care doar cel care nu o caută o întâlnește. Apoi, pentru că nu îi adresase regelui nici o întrebare cu privire la suferința sa, curtea dispăruse. Nu mai avea să găsească Graalul decât, poate, după o viață întreagă de căutări, căci cetatea Montsalvat se arată doar sufletelor pure, și nu rămâne în același loc.

După alte confruntări și momente de tristă amintire a faptelor trecute, Parsifal ajunge iarăși la curtea regelui Arthur. I se celebrează cu fast izbânda împotriva regelui Clamide și este primit în rândul cavalerilor Mesei Rotunde. Strălucirea serbărilor este umbrită de apariția furtunoasă a lui Cundrie, fecioara înțeleaptă și aspră din cetatea Montsalvat, care, în fața întregii curți a regelui Arthur, îl mustră cumplit pe Parsifal pentru lipsa lui de compasiune. Lovit de deznădejde, tânărul cavaler ia drumul pribegiei, fără a mai spera la mila Cerului sau la vreun viitor.

În Vinerea Mare, întâmplarea face ca Parsifal să-l întâlnească pe pustnicul Trevrizent. Bătrânul, fost cavaler, acum călugăr retras în pustie, îi explică băiatului care este rădăcina familiei sale, cum mama lui, Herzeloyde, s-a stins de durere la plecarea fiului său. Tot acum află și povestea cetății Montsalvat, și cum doar un suflet curat care îi punea regelui pescar întrebarea salvatoare era capabil să-l tămăduiască pe suferind de boala sa. Parsifal este copleșit de greutatea faptelor lui. Petrece o vreme adâncit în rugăciune, alături de pustnic. Își regăsește apoi speranța și pornește iarăși la drum.

Astfel, întâmplarea face ca Parsifal să-l întâlnească pe fratele său vitreg, Feirefiz, cavaler oriental venit pe meleagurile europene. Amândoi ajung la curtea regelui Arthur, unde Feirefiz împarte daruri bogate. Tot aici, Cundrie se arată din nou, îmblânzită, chemându-l pe Parsifal la Montsalvat, unde pe cupa Graalului apăruse numele cavalerului, chemat pentru a fi noul rege al cetății.

Parsifal, alături de Feirefiz, îndreptându-se spre Montsalvat cu bucurie, o regăsesc pe regina Condwiramurs, care plecase, alături de cei doi fii ai lui Parsifal, în întâmpinarea tatălui lor. Apoi, Parsifal, punând întrebarea salvatoare regelui pescar, este încoronat ca rege al cetății Graalului.

Parcursul cavalerului, uman, simbolic, de la condiția de bufon la cea de inițiat în tainele Sfântului Graal, constituie o poveste mai puțin cunoscută. Rămâne ideea: de ce nu a pus Parsifal întrebarea de la bun început? De ce era nevoie să pună o astfel de întrebare, în primul rând? Gândurile sale cu ocazia primei vizite la Montsalvat oscilau, de la atitudinea firească, empatică, la respectarea unei reguli generale pe care se simțea legat să o urmeze fără a ține cont de contextul în care se afla (,,Ar fi normal să întreb, dar bătrânul Gurnemanz m-a învățat să nu pun întrebări”). Adesea, omul modern se află în aceeași condiție, trecând lipsit de interes pe lângă marile mistere ale existenței, ascunse în cele mai simple fenomene din viața de zi cu zi, sau în spatele unor oameni aparent lipsiți de importanță. Trezirea interesului pentru lume, ca o cale de a te cunoaște mai bine, de a nu sta nepăsător, este intenția profesorului care creează o epocă de studiu a legendei lui Parsifal. Legenda are câteva imagini centrale, vii, câteva motive care se pot trata artistic în mai multe feluri, de la adaptarea lor într-o piesă de teatru cu clasa, până la lucrul în creion sau acuarelă a scenelor importante.