Despre lazură în școala Waldorf

Fiecare etapă de dezvoltare a copilului are nevoie de prezența unei anumite culori. În școala Waldorf, pereții sunt lazurați în sala de clasă, potrivit cu vârsta elevilor. Lazura este o tehnică de pictură în numeroase straturi fine, care să evoce o respirație și o mișcare subtilă a culorii pe suprafața peretelui. Efectul este vindecător, liniștitor. Cea mai evidentă calitate a acestui tip de pictură o reprezintă probabil dinamismul. Deși mișcarea tușelor constante (în formă de lemniscată) abia se deslușește datorită delicateții fiecărui strat, ele permit o tranziție fină între nuanțe pe întreaga suprafață. O sală se poate scălda într-un galben bucuros, puțin vibrat, care să treacă foarte subtil într-un verde vioi, gălbui, ce ajunge, la rândul său, la un albastru-turcoaz. Lumina zilei, schimbătoare și ea, va aduce nuanțe noi de fiecare dată în clasă; culorile vor căpăta calități diferite o dată cu trecerea orelor. Mișcarea culorilor pe cer, în natură, evocată de momentul răsăritului de pildă, când norii se schimbă pe nesimțite din violet, în magenta-deschis, care apoi se veselesc, spre oranj, la apariția soarelui, are parte de același tip de mișcare interioară în sala de clasă; și toate acestea lucrează în fiecare zi asupra sufletului copilului.

Grădinița și clasa întâi, întâmpinând aici copii la o vârstă foarte fragedă, sunt pătrunse de sentimentul apariției vieții pe Pământ și de bucuria ei nevinovată, calități despre care Steiner spunea că se reflectă, sufletește, cel mai frumos în nuanța florii de cais – acel roz timid, cald, care pare că prelungește în școală sentimentul îmbrățișării materne.

Clasele a doua și a treia primesc energia, bucuria și prezența oranjului și a galbenului, care se transformă în nuanțe de verde, cel ce stă chiar la granița dintre lumină și întuneric, deci aduce un factor de echilibru, în clasa a patra. Gândirea independentă, dar și un simț al moralității, sunt încurajate de nuanțele de albastru spre care se merge până în clasa a opta. Anii de liceu reprezintă o tranziție între albastru-violet, violet spre roșu, și aceeași frumoasă nuanță a florii de cais la sfârșit, în clasa a douăsprezecea, pe care tânărul a preluat-o chiar la început, în copilăria mică. Acum o reîntâlnește, ca ființă deschisă spre conștientizare a realității și a propriei individualități.

În ce privește partea practică, se recomandă să se dea cât mai multe straturi; în funcție de posibilități, este bine să fie cel puțin cinci, iar cele mai frumoase și mai depline efecte sunt create de zece straturi. Raportul dintre culoare și apă, în primele straturi, trebuie să fie foarte mare, așa încât, dacă dăm un prim strat pe suprafața albă, la uscare să putem spune că fundalul a încetat să mai fie alb, dar nici colorat nu pare încă. Abia de la următoarele straturi se va putea întrevedea culoarea. Deși procesul cere răbdare, grația luminii albe din fundal va pătrunde mai delicat prin culoare, deci va naște o dinamică discretă, care, paradoxal, va crea o impresie mai puternică de mișcare a nuanțelor, prin trecerile fine între zonele închise și cele mai deschise, sau între culori. Se va folosi o bidinea înmuiată în diluția respectivă, pe care o vom curăța des de excesul de culoare. Nu trebuie să rămână scurgeri de culoare pe perete, picături sau zone ,,spălate”, unde albul fundalului poate genera forme ca niște ,,hărți” albe în culoare. Acest efect apare când nu scurgem îndeajuns bidineaua. O dată ce ne apropiem de straturile finale, putem micșora puțin raportul dintre culoare și apă, adăugând un pic mai multă culoare, dar controlat, pentru a nu genera diferențe drastice.

Răbdarea și dragostea, ca dispoziții sufletești a celui care face lazura, sunt întotdeauna mai importante decât experiența artistică. Purtând în noi calitatea interioară a culorii și gândind către copiii care se vor bucura de ea, mâna va lucra altfel, căci ea chiar va crea un spațiu liniștitor, aducător de inspirație, pentru elevi.