Legendele despre sfinți în clasa a II-a

În clasa a doua, la copilul aflat în jurul vârstei de opt ani, apare o anumită bătălie între forțele astrale și cele eterice. Schimbarea dentiției marchează un moment important, când forțele ce au ajutat la apariția celui de-al doilea rând de dinți, preiau, treptat, o nouă sarcină în ființa copilului, trecând acum la formarea capacității sale de a-și alcătui reprezentări, ori de a memora mai mult. Astfel, în viitorul apropiat, la vârsta de nouă ani, putem vorbi deja de o trezire a individualității sale, de germenii unei gândiri critice.

Acum însă, în clasa a II-a, când copilul, plin de afecțiune și de deschidere, încă viețuiește în atmosfera de vis a basmelor pe care învățătorul i le-a povestit cu un an în urmă, apare momentul prielnic pentru ca poveștile să capete o nouă dinamică. Este, așadar, binevenit un contrast între personaje, între bine și rău, între faptele altruiste și cele egoiste. Aceasta este perioada când dascălul istorisește legende din viețile sfinților, povestiri despre eroi și fabule. Copilul va prelua în lumea lui de sentimente iubirea și dăruirea protagoniștilor din legendele povestite, care vor forma, mai târziu, o bază morală sănătoasă pentru faptele sale. El se poate identifica ușor cu personajele respective, luându-le drept exemple de empatie și bunătate. De asemenea, imaginea minunii divine introduse artistic la această vârstă, aflată la granița dintre vis și conștiență (și apropiată de timpul când îngerul păzitor își limitează intervenția asupra vieții copilului) va ajuta ca gândirea materialistă contemporană să fie percepută, de către viitorul adult, cu o detașare obiectivă justă.

Învățătorii sunt liberi să aleagă, dintr-o sumedenie de istorii, pe cele pe care le consideră potrivite clasei lor. Este bine ca lucrul pe o legendă să dureze cel puțin două zile, pentru ca timpul nopții să-și poată exercita efectul său, în prelucrarea interioară a poveștii.

Amintim aici câteva exemple:

Sf. Gheorghe învingând balaurul:

Sf. Gheorghe era un ostaș viteaz creștin, din armata romană, pe vremea împăratului Dioclețian.

Se spune că, aproape de o cetate din Libia, trăia un balaur uriaș, cu solzi verzi strălucitori, care scotea flăcări. Acesta cerea, în fiecare an, o mulțime de oi, drept plată. Oamenii cetății, de frică, îi ofereau turmele pentru a-l îndestula. Odată însă, balaurul și-a schimbat dorința, vestind că așteaptă să-i fie adusă fata regelui cetății. Cu inima grea și pentru binele orașului, regele a trimis fata spre peștera balaurului. Pe drum însă, ea nu și-a pierdut speranța. Când să ajungă în fața balaurului care o aștepta nerăbdător, pe dealul din apropiere s-a văzut o lumină, apropiindu-se. În cele din urmă, se desluși apariția unui cavaler cu scut și sabie, mânându-și calul iute. Era Sf. Gheorghe, care, năpustindu-se asupra dragonului înfricoșător, izbuti pe dată să-l răpună, scăpând prințesa de la moarte și cetatea de năpastă.

Sf. Francisc de Assisi predicându-le păsărelelor

Sf. Francisc fusese, pe vremuri, un nobil bogat și aventurier. Iată însă, că, în floarea tinereții lui, o boală grea l-a țintuit la pat. Rugându-se lui Dumnezeu, el a fost cuprins de o mare iubire pentru toți oamenii și pentru toată creația Lui.

Văzând schimbarea lui Francisc, Dumnezeu l-a vindecat. Atunci, plin de bucurie, Sf. Francisc a devenit călugăr și și-a dăruit toate bogățiile celor săraci și flămânzi, pornind în lume, pentru a-i ajuta pe toți care îi ieșeau în cale.

Între timp, și alți călugări i s-au alăturat, inspirați de bucuria lui de copil.

Odată, pe când mergeau ei printr-un crâng, Sf. Francisc a văzut un copac plin de păsări: vrăbii, turturele, chiar și corbi. S-a oprit și a început să le predice, încurajându-le să-L slăvească pe Creatorul lor. Le-a amintit cum Dumnezeu le-a dăruit pene frumoase, aripi și libertate, pentru a nu avea grijile recoltelor, ca oamenii.

Păsărelele s-au adunat în jurul lui, dând voioase din aripi, ascultând.

Sfârșindu-și predica, Sf. Francisc le-a binecuvântat cu semnul crucii, iar ele și-au luat zborul.

Mila Sf. Nicolae

Era, odată, într-o cetate, un om foarte sărac, care avea trei fete. Nu-și permiteau nici mâncare, nici haine, nici lemne pentru foc. Hainele lor erau atât de peticite și de vechi, încât nu li se mai deslușeau culorile.

Sf. Nicolae, care trăia în acea cetate, a auzit de suferința lor și s-a întristat. A așteptat venirea nopții și, având grijă să nu îl vadă nimeni, aruncă prin fereastră o legătură cu bănuți de aur. A doua zi de dimineață, văzând fetele comoara venită în chip minunat, s-au bucurat nespus, vestind tatălui lor că cineva, nu se știe cine, i-a mântuit de sărăcie.

Sf. Serafim de Sarov și ursul

Sf. Serafim a trăit în Rusia, cu două secole în urmă. În copilărie, era sensibil și ascultător. Apoi, de tânăr, a ales călugăria, petrecându-și viața aproape de Dumnezeu, plin de iubire pentru toată Creația lui. Trăia într-o colibă mică de lemn, în pădure. Mânca puțin, era sărac, dar fericit. Petrecea fiecare zi cufundat cu inima plină de pace, în rugăciune.

În timp, un urs mare, cafeniu, se tot apropia de coliba lui . Părintele Serafim l-a mângâiat cu dragoste și l-a binecuvântat, și o rază frumoasă de lumină se strecură deasupra lor printre ramurile copacilor. De atunci, ursul a venit tot mai des să-l vadă pe blândul bătrân.

Într-o zi, niște oameni l-au vizitat pe Sf. Serafim, pentru un sfat. El i-a primit bucuros, dar de undeva din spatele său, se profilă silueta animalului. Oamenii s-au speriat, crezând că urmează o primejdie. Sf. Serafim i-a liniștit zâmbind, apoi a rugat ursul să-i primească pe musafiri cum se cuvine.

După o scurtă vreme, ursul reapăru cu un fagure de miere în dar pentru toți cei care se adunaseră acolo.