Jucăriile electrice

Îmi amintesc câtă fascinație simțeam în copilărie pentru jucăriile care se pot mișca singure. Ani de zile am visat la o mașinuță teleghidată. Mă absorbea ideea că aș putea-o muta după bunul plac, dintr-o telecomandă. Chiar începusem să mi-o imaginez, la un moment dat, neagră, mare cât o minge, cu un aspect de mașină de teren. Ciudat însă, imboldul acesta al meu nu pornea dintr-o pasiune pentru automobile. Era vorba, în schimb, de dorința de a vedea jucăria deplasându-se. Așa se explică, probabil, și bucuria care-mi apărea privind trenulețele mici de plastic urmându-și lungul circuit pe șinele de cale ferată răspândite de-a lungul unei machete.

Am petrecut, de asemenea, un an de zile la grădinița de stat. Acolo, aveam la dispoziție diverse telefoane din plastic, truse medicale de jucărie, fructe, legume, animale vopsite în culori bătătoare la ochi, tot așa, din plastic, păpuși care vorbeau dacă apăsai pe un buton. Cântau câte o melodie scurtă, repetitivă și stridentă, auzindu-se ca dintr-un vechi aparat de radio. Unele jucării nu dețineau un sistem de oprire al zgomotului, și astfel se amestecau o grămadă de țipete electronice pe fundal, fără noimă, în timp ce orele treceau. Îmi amintesc cum plutea în aer un miros combinat de plastic și cauciuc. Când puneai mâna pe jucării, erau reci, lucioase și sunau a gol pe interior. Noi ne bucuram totuși de ele.

Copiii își doresc să creeze o lume, prin joacă. Ce sunt ei – niște oameni în devenire, niște semințe ale Cerului care trebuie să crească aici, pe Pământ. Din acest motiv, imită viața oamenilor mari, prin jocul de-a familia, de-a diferite meserii. Iată și explicația faptului că cei mici se simt atrași de mișcarea autonomă a jucăriilor electrice – deoarece ele întruchipează o lume de-a gata. Ei se bucură de viteza lor, fiindcă mișcarea înseamnă viață. În realitate însă, toată forfota pe care o afișează jucăriile electrice în acest spectacol vizual pentru copii îi transformă în niște elemente pasive.

Omul este însă o ființă activă, mai ales sufletește. O jucărie foarte simplă nu pare prea impresionantă în mâinile unui copil, dar imaginația lui se agită, atunci, în mod sănătos, suplinind simplitatea ei prin fantezie. Dacă păpușa începe să-ți vorbească ceea ce a fost deja programată, cum îți mai imaginezi tu ce replici ar putea să-ți dea înapoi când o întrebi ceva? O astfel de scenă este sugestiv ilustrată în Momo, de Michael Ende.

Industria fabrică jucării electrice în masă. Copiii concurează între ei, referitor la cine o posedă pe cea mai interesantă. Se obișnuiesc să creadă că a deține este mai important decât a fi, ori, mai bine zis, că a deține este totuna cu a fi. Mintea călătorește într-un circuit închis, mărginit de ceea ce știe robotul să răspundă. Culorile țipătoare, materialele sintetice, rolul autosuficient al jucăriei inteligente care nu necesită implicare interioară din partea copilului, îl vor transforma ulterior într-o ființă stupidă și egoistă.

De aceea, e bine să ne gândim la cât de valoroasă este, de fapt, o jucărie simplă, dintr-un material natural, ca lemnul, lâna (despre care am amintit mai pe larg într-un articol anterior). Scopul ei este mai presus de clasica distracție a copilului. Scopul ei ține de a stimula efortul său interior, de a-i îmbogăți fantezia, de a-l obișnui să se bucure din chestiuni ce par mărunte. Astfel, nu vom privi doar un copil cum se joacă. Vom vedea un copil cum crește sănătos, din punct de vedere spiritual.