De ce competiția între elevi nu este încurajată în școala Waldorf

În școala tradițională, precum și în viața de zi cu zi, competiția se cultivă drept cel mai eficient mijloc în obținerea performanței, evoluției, calității. Această mentalitate, deși a existat mereu sub o formă sau alta, a înflorit mai cu seamă odată cu Revoluția Industrială, din secolul al XIX-lea, care a cauzat dispariția treptată a breslelor. Producția bunurilor în masă, facilitată de tehnologia aflată în ascensiune, a creat premisele unei societăți bazate pe profit, unde companiile concurează între ele, având drept scop real câștigul financiar. O monografie sugestivă a situației de atunci o oferă, de pildă, Charles Dickens, prin intermediul romanelor sale.

În ce privește prezentul, s-a ajuns ca, într-o firmă precum Apple, angajații să trăiască sub teroarea supravegherii reciproce, a delațiunii, a auto-afirmării printr-un program inuman de lucru, doar de dragul avansării în funcție. Această atmosferă de competiție la locul de muncă a fost instituită de Steve Jobs pentru a forța angajații să dea un randament maxim, pentru ca întreaga firmă să-și consolideze o poziție de neclintit în topul companiilor de profil. Sigur, nimeni nu neagă celebritatea produselor pe care Apple le vinde publicului larg. Dar, cu ce cost? Se poate obiecta, spunându-se că produsele de calitate necesită sacrificii. Punctul în care competiția aduce ființa umană nu este caracterizat de sacrificiu, însă, ci de dezumanizare, de stricare a caracterului, a demnității. Care ,,produs” merită să existe cu prețul schimonosirii spiritului uman?

Să privim problema din punctul de vedere al școlii. Într-un stat înlănțuit de gândirea centrată pe profit, profesorii, urmărind stimularea performanței elevilor, creează concursuri la oră. De exemplu, îi îndeamnă să lucreze mai rapid oferindu-i o notă maximă primului care finalizează exercițiul. Ori, le spun în față: ,,Trebuie să fiți mai buni decât ceilalți, trebuie să dovediți că sunteți cei mai buni.” Alteori, cel care își pârăște colegii beneficiază de felicitări și recomandări pentru burse.

Care este punctul de vedere al copilului aici? El privește către un alt coleg din clasă care are rezultate mai bune. Fiind încurajat pe acest drum, încearcă să îl depășească. De câteva ori, chiar reușește să-l întreacă. Sentimentul victoriei naște o amintire de neșters.

Invidia, vanitatea (pe scurt, egoismul) sunt combustibilul pe care statul (prin sistemul de învățământ impus la nivel public) îl folosește pentru a obține performanța. Elevul, devenit apoi adult, va tinde să depună eforturi susținute pentru a-și crea o imagine ideală de sine, în dorința sa de avansare la locul de muncă, pe scara socială etc.

Se vede, deci, că totul pornește din ce anume îl motivează, la nivel interior, pe copil. În esență, competiția nu are cum să apară decât ca efect al unui impuls egoist. Ne întoarcem la vechiul argument: ,,Ce se va întâmpla cu performanța dacă înlăturăm competiția?”

Istoria a dovedit performanțe mărețe, obiecte de manufactură care au rezistat probei timpului, bunului gust, utilității, timp de sute de ani. Să ne gândim la o armură lucrată cu răbdare în secolul al XV-lea, la toată dantelăria ei artistică, la finisajul strălucitor, la rezistența ei în fața șocurilor mecanice. Aici nu putea fi atât vorba de competiție, cât de vocație și iubire. Breslele cultivau dragostea pentru fiecare meșteșug, ale căror taine erau împărtășite timp de generații, ale căror principii se îmbunătățeau odată cu trecerea vremii, prin minți tinere și entuziaste. Nu este aceasta performanță? Într-adevăr, acele obiecte, de la unelte de agricultură, la tapiserii, corăbii și veșminte, aveau nevoie de mult timp pentru a fi terminate, de mână umană individuală pregătită în ani de ucenicie. Societatea noastră utilitaristă nu are vreme să aștepte și bani de investit în vânt pentru mâini în plus de lucru. 

Școala Waldorf încearcă, pe de altă parte, să readucă la viață toată această iubire, în ființa copilului. Prin abordarea plină de venerație a materiilor care se studiază, prin împodobirea lor artistică, o școală Waldorf autentică, liberă de constrângerile statului, nu face altceva decât să le prezinte așa cum sunt ele de fapt. Aici, astfel, se acționează asupra motivației interne a acțiunilor copilului. El nu va mai învăța pentru o notă bună, sau pentru a-i dovedi ceva cuiva, ci va învăța pentru că ceea ce a povestit profesorul este atât de frumos. Pentru că acel profesor, să zicem, de biologie, a trăit atât de evlavios în sufletul său caracteristicile unui arbore, încât elevul nu va mai putea uita acea iubire. Informația (ce, în realitate, nu este decât o parte din materie) va rămâne, astfel, cu ușurință în mintea lui, devenind o a doua natură. Iar iubirea (care, cum spunea Dante, mișcă sori și stele), va crea dorința de a proteja ceea ce este bun și frumos, chiar dorința de a deveni mai eficient, dar nu pentru profit sau ascensiune, ci pentru că ceea ce iubești merită tot ajutorul pe care tu îl poți oferi.

Iubirea aceasta se manifestă, uneori, nu doar prin tendința de a proteja, ci și prin venerație. Aici ne apropiem de conceptul așa-numitei competiții sănătoase, ceva ce vedem, de pildă, la Olimpiada Greacă, reluată și în cadrul școlilor Waldorf, în clasa a V-a. Venerația poate conduce un copil spre admirarea sinceră a unui model demn de urmat, fie acesta și un coleg de clasă cu anumite calități. Copilul care admiră acțiunile unui alt coleg se va strădui să îl imite, chiar să-l ajungă din urmă, dar aici diferă scopul. El nu va încerca să dovedească ceva nimănui prin urmarea unui model, ci va dori ca frumusețea acțiunilor celuilalt să răsune și în el însuși – ca și cum ar spune: ,,Mă bucur atât de mult văzând ceea ce faci, acțiunile tale sunt atât de adevărate, încât îți voi călca pe urme, până voi înțelege sursa inspirației tale”.