Ce este triformarea socială?

De secole întregi, putem observa o constantă a dinamicilor statale: ceea ce le motivează și le determină spre acțiune este întotdeauna sectorul economic. De asemenea, la nivelul vieții cotidiene, oamenii merg la muncă, mai ales, pentru a câștiga bani. Auzim adesea: ,,Nu i-a mers investiția, nu a făcut bani până la urmă”, ,,A trebuit să plec în altă parte, nu câștigam destui bani”.

Unii declară, pe bună dreptate, că nu își pot exercita meseria din vocație, fiindcă statul le înăbușă orice încercare (vezi situația fermierilor români sufocați de necesitatea obținerii unei liste nesfârșite de autorizații și certificate, sau a profesorilor încercați de birocrația absurdă din prezent).

Din exemplele de mai sus, vedem cum dorința firească de muncă (acțiune) a omului este, aproape invariabil, blocată de un sistem care:

1. Promovează mentalitatea conform căreia omul trebuie să se angajeze pentru o carieră care îi elevează nivelul financiar;

2. Nu permite ca manifestările vocaționale, de orice natură ar fi ele (arte, medicină, învățământ, cercetare etc) să se dezvolte fără constrângeri.

Nimeni nu blamează aici dorința cuiva de a trăi o viață decentă, sau de a câștiga o sumă mai mare de bani. Gândirea actuală, însă, a făcut din aceasta un scop în sine: ,,Voi deveni judecător / medic fiindcă vreau să nu mai fie atâția oameni nedreptățiți / fiindcă vreau să le alin suferințele bolnavilor” a fost înlocuit de ,,Voi deveni […] fiindcă, în această meserie, se câștigă bine”. De fapt, dacă cineva pune problema ca în primul exemplu, este considerat ridicol. Apoi, în cazul când, chiar gândind în continuare idealist, această persoană reușește să intre în sistem, se lovește de o mare decepție: majoritatea colegilor de muncă s-au angajat acolo de dragul celui de-al doilea motiv.

Cu unele excepții, aceasta este situația din prezent. Pentru a înțelege mai bine în continuare, să facem o incursiune până după Primul Război Mondial, atunci când Rudolf Steiner a cristalizat sistemul său tripartit.

Europa se cufundase în sărăcie după un război de patru ani. Clasa muncitoare suferea de foame, boli și greutăți, considerându-se, în mod justificat, nedreptățită de capitalism. Ca atare, ea a recurs la soluția marxistă pentru a eradica diferențele sociale. Ideologia aceasta presupunea, însă, lupta (ura) de clasă și desconsiderarea zonei cultural-spirituale, în favoarea celei economice. La fel ca și capitalismul, care a generat diferențe nedrepte și contraste izbitoare între o clasă socială foarte bogată și una sărăcită (consecință a efortului exclusiv economic – de urmărire a profitului -, în dauna demnității și integrității omului), marxismul a ales tot calea economică, privind problema doar din acest punct de vedere, generând apoi suferință și decenii de materialism.

Rudolf Steiner a venit cu o soluție diferită. Societatea tripartită are în centrul său omul, nu profitul, și nu doar omul ca ființă care merită să trăiască decent, ci în primul rând omul care merită să acționeze conform talentelor sale, se poate dezvolta și gândi complet liber. A nu fi confundată libertatea cu libertinajul, căci libertatea la care se referea Steiner presupunea, printre altele, traiul omului conștient, înțelegând exact de ce gândește ceea ce gândește, și de ce acționează așa cum o face, tinzând mereu spre cunoașterea adevărului.

Astfel, societatea concepută de Steiner se împarte în trei categorii:

1. Economia – Aici se produc bunurile și activează comunitatea financiară.

2. Domeniul social-juridic (include instituțiile precum parlamentul, guvernul, aparatul de stat, sistemul de justiție) – Singurul loc unde statul își manifestă puterea, care nu interferează cu celelalte două ramuri, lăsându-le libere. Scopul acestei părți este tocmai de a asigura libertatea celor două și, totodată, de a avea grijă ca oamenii să nu sufere nedreptăți.

3. Cultura – Locul unde arta, religia și știința se manifestă. Prin acestea înțelegem, desigur, și învățământul.

Fiecare parte corespunde unei laturi a ființei umane. După cum spunea Steiner, omul este gândire, simțire și voință. Economia corespunde gândirii, zona social-juridică simțirii și cultura – voinței. Așa cum gândirea, lăsată să conducă omul în dauna celorlalte componente, creează mediul pentru ca forțele legate de moarte să acționeze, tot așa și economia, dacă primează într-un stat (absorbind celelalte două sectoare în motivații care o leagă de ea), va genera moartea (în primul rând spirituală) a acelei comunități. Dovada o avem în consecințele marxismului și ale capitalismului. Totuși, dacă economia, lăsată liberă, va avea rolul de susținător al culturii și dreptății, va deveni întocmai așa cum creierul este pentru sistemul ritmic, metabolic și locomotor: el dă o direcție conștientă mișcării membrelor umane, iar membrele umane și celalalte două, prin dinamismul lor, revigorează și împing mereu viață în zona creierului. Niciuna, însă, nu poate funcționa fără cealaltă.

Atât în istoria modernă, cât și în prezent, putem observa că problemele pleacă de la imixtiunea unor sfere sociale în interiorul altora: economia, deviată de la scopul ei inițial, ajunge să conducă zona legislativă, iar cea legislativă preia frâiele sectorului cultural. Rezultatul este chiar succint prezentat, parțial, la începutul articolului nostru, unde am exemplificat două consecințe ale acestui fenomen, și anume dorința de profit, respectiv birocrația. În esență, însă, ele constituie doar o urmare a problemei originare cu care ne confruntăm astăzi: amestecul nefericit al părților societății acolo unde ele nu pot genera decât efecte negative.

Lipsa intervenției statului în ordonarea principiilor sectorului economic, respectiv cultural, poate părea o utopie, dar, în realitate, este cât se poate de fezabilă. Dacă modelul societății tripartite se aplică sincer și corect într-un stat, el va acționa de la nivelul școlii și al familiei, dând un impuls moral acțiunilor viitorului adult. Astfel, economia și cultura se vor dezvolta organic, pe principii de bun simț, autoreglându-se permanent, fiindcă societatea este construită pe baze spirituale, nu economice.

Să dăm câteva exemple.

Sectorul economic, ca parte a societății triformate, cuprinde asociații libere (reprezentând afaceri, fabrici etc). Aceste asociații nu lucrează exclusiv pentru a înmulți sumele investite, ca în capitalism, ci pentru nevoile reale ale comunității. Interesul comunității primează. În același timp, o afacere poate fi deținută de o persoană privată, garantând inițiativa liberă. Totuși, dacă activitatea asociației nu respectă principiile eticii, iar comunitatea, ca întreg, are de suferit, atunci banca, sau comunitatea financiară (o parte a sectorului economic) poate interveni, schimbând patronul, pentru a restabili dreptatea socială. Concret vorbind, să spunem că un patron deține o fabrică de mobilă. Totuși, decide ca lemnul folosit să provină dintr-o zonă unde pădurile au fost deja, parțial, defrișate, punând astfel în pericol posibilitatea ca pădurea să revină, în câțiva ani, la viață. Mai mult decât atât, își forțează angajații să lucreze în condiții care le periclitează sănătatea. Astfel, partea legiuitoare este anunțată, se recurge la un proces, decizia fiind ca patronul să nu mai conducă acea întreprindere. Comunitatea financiară învestește, așadar, un nou patron.

Un alt exemplu ar fi menținerea unui număr just, organic, de intermediari într-o societate. Ce înseamnă aceasta? Actualmente, capitalismul încurajează comerțul de dragul comerțului, pentru a genera o sumă mai mare de bani decât cea investită. Astfel, mii și mii de firme de intermediari preiau produsele de la producători și le vând mai departe, cu valoare adăugată. Alți intermediari le cumpără, vânzându-le magazinului din colțul blocului, apoi ele ajung la cumpărătorul final. Așadar, un kilogram de roșii, vândut de fermier pentru o sumă derizorie, poate ajunge pe raft la prețuri și de 10 ori mai mari per kilogram, în funcție de zonă. Oricâte calcule s-ar realiza, nu se poate ca transportul roșiilor de la producător, la magazinul din colț, să se reflecte într-o asemenea sumă. Aceasta este, deci, o nedreptate socială, fiindcă numărul exagerat de intermediari din lumea noastră contemporană nu se justifică. Ei concurează între ei, sub pretextul așa-zisei libertăți de piață, iar această concurență are ca și consecință creșterea exponențială a prețului final. Într-o societate tripartită, această situație și-ar găsi rezolvarea, pentru ca niciun om să nu trebuiască să plătească pentru un produs mai mult decât valorează. Astfel, producătorii ar primi respectul pe care îl merită, iar cumpărătorii și-ar permite să trăiască mai decent.

În ce privește banii, se știe că, în formula actuală, sunt tipăriți fără a avea vreo acoperire reală (reprezintând doar niște hârtii sprijinind sistemul bancar), și care, odată cu acordarea creditelor către cetățeni, sunt creați pe loc din câteva mișcări pe tastatura calculatorului. Banii, în prezent, reprezintă doar un balon de săpun, pe când ei ar putea redeveni ceea ce s-a intenționat în vremuri vechi să fie, și anume garanțiile unor bunuri adevărate. Cu alte cuvinte, în societatea tripartită, banii ar avea, fără excepție, acoperire în bunuri palpabile, ceea ce ar crea o economie stabilă și onestă, generând costuri mai reduse ale bunurilor și imobilelor. Casele, care în ziua de azi, necesită minimum cincisprezece ani de muncă pentru a le acoperi costul de construcție, ar deveni mult mai accesibile, printr-un credit (fără dobândă) acordat de către comunitatea financiară.

Noțiunea de dobândă în sine face parte din sistemul actual, lucrând împotriva ființei umane. Ce este, în definitiv, dobânda? Un câștig al creditorului pentru deranjul de a fi împrumutat pe cineva. Un procent aflat într-o rapidă creștere, care obligă debitorul să plătească, pentru un împrumut de 5000 lei, o sumă finală dublă, chiar triplă. Sistemul bancar al prezentului speculează nevoile financiare ale omului, întreținând, de asemenea, prin mass-media, iluzia necesității unui standard luxos de viață. Omul se împrumută permanent și plătește permanent. Libertatea lui interioară dispare, în favoarea băncilor, protejate de stat. O altă imagine a traiului fără niciun sens!

Zona cultural-spirituală ocupă locul central în societatea tripartită. Ea regerenează, aduce suflu de viață și inspirație în lume. De aici, contrar principiilor statelor contemporane, nu se așteaptă profitul financiar, ci tot ceea ce poate îmbogăți celelalte două părți. Ea lucrează pentru elevarea spiritului omului, sectorul economic susține tot acest demers prin bunurile sale, iar cel social-juridic asigură echilibrul între ele, precum și libertatea lor.

Am insistat asupra libertății, mai ales acum, fiind vorba de zona culturală. Aici, unde acționează și sfera învățământului, este crucial ca statul să nu se amestece. Cum se petrec însă lucrurile în prezent? Statul presează un curriculum rigid peste școli, un anumit tip de evaluări, inspecții și titularizări aberante, care trebuie să se reia constant, spre îngreunarea psihică a cadrelor didactice, birocrație stufoasă și fără rost (ce preia din timpul atât de prețios predării), directori numiți politic. Cum ar putea un profesor sincer să-și facă treaba într-un asemenea mediu? Școala ar trebui să fie primul model de societate tripartită, ori dacă ea depinde atât de mult de rigorile statului, toată capacitatea ei de predare vie se irosește, deoarece cadrele didactice sunt nevoite să respecte niște cerințe care, în realitate, lucrează în dezacord cu pedagogia Waldorf, cu stadiile de creștere ale copilului și cu ce are el nevoie să primească de acolo.

Cu excepția școlilor Waldorf, alte încercări în această direcție s-au mai făcut, la nivel mondial, mai ales în agricultura biodinamică.

Rudolf Steiner a încercat, inițial, să discute cu persoane aflate la putere, în statul german, vizavi de necesitatea principiilor societății tripartite. Războiul a măturat, însă, orice fructificare a eforturilor sale. Atunci, el a meditat asupra locului unde poate pune, totuși, bazele unei asemenea lumi. Astfel, el a găsit că nu de sus trebuie să pornească munca de convingere, ci chiar de jos, dinspre copiii care se află în dezvoltare. Prin permanenta practicare a activităților cu rost, copilul este, de mic, obișnuit să acționeze drept și sănătos. Odată devenit adult, munca lipsită de valoare reală (de exemplu, promovarea unor produse sintetice, doar din rațiunea de a le vinde) i se va părea incorectă, o pierdere de timp, precum și o înșelare a oamenilor din jur (deveniți clienți), care și așa sunt victimele unui sistem invadat de ipocrizie. Astfel de oameni, pătrunși de onestitate (dar nu și de naivitate) vor putea aduce un impuls cinstit, pentru a încerca să pună bazele unei asemenea lumi.