Lucrul cu sens ca modalitate de predare în școală

Se poate spune că, de fapt, metodica și curriculum-ul școlii Waldorf sunt gândite spre a da un sens profund tuturor materiilor și activităților pe care le fac elevii. De ce a ,,îmbrăcat” Rudolf Steiner fiecare materie de studiu într-o formă artistică? Un răspuns posibil ar fi: pentru a face învățarea mai atractivă, dar acesta este doar un efect, nu un scop în sine. Efectul decurge din adevăratul motiv care a stat la baza înviorării artistice a materiei, și anume – necesitatea de a o înfățișa după cum este ea cu adevărat. De pildă, atunci când profesorul prezintă, sec, o hartă la geografie, dictând o listă de resurse și câteva date despre relief, lecția, în realitate incompletă, dobândește o structură scheletică. Elevul se obișnuiește cu memorarea informației, în loc să o și perceapă cu simțurile, așadar, doar intelectului i se solicită participarea. Ori ființa umană nu este în mod exclusiv intelect, ci și simțire și voință. Astfel, în pedagogia Waldorf, la o asemenea oră, pentru a o însufleți, profesorul aduce mici mostre (accesibile) din resursele respective: mirodenii, minerale, materiale textile. Poate, de asemenea, picta cu elevii peisaje marcante din regiunea studiată. Cu totul altfel se va lipi informația de copil, fiindcă el a ,,văzut” o parte adevărată, tangibilă, a ceea ce predă profesorul, prin arta care stimulează simțirea. Cât de diferit ar arăta o lecție despre Egipt, dacă elevii ar atinge o bucată de papirus cu propriile mâini, și dacă ar picta o imagine aurie-oranj a piramidelor înconjurate de nisip, la apusul soarelui! Ori, ar putea parcurge însemnările unui călător care și-a notat impresiile de pe acele meleaguri, în urma drumeției sale. Astfel, informația propriu-zisă ar căpăta sens, fără a rămâne goală, rece, o colecție de rânduri scrise, solicitate ulterior la test. Numai așa, elevul va simți că nu învață degeaba acele informații, ci că ele chiar au un corespondent cât se poate de palpabil, în lumea aceasta unde s-a născut el. La final, voința de a le reține și de a le pune în aplicare, capătă rost.

A ține cont de tripartiția omului (gândire, simțire, voință) în procesul de predare, înseamnă a oferi un sens adevărat prezenței copilului în școală. Este o respectare a ființei lui, a anilor lungi petrecuți acolo, care au nevoie de un rost, nu de o irosire a copilăriei prin activități predominant cognitive.

Să ne gândim, apoi, la educația fizică. Iată ce spunea Rudolf Steiner despre aceasta:

,,Faptul că am transformat treptat şi gimnastica într-o activitate lipsită de sens, într-o activitate care urmează doar trupul, este un efect secundar al vremurilor materialiste. Faptul că vrem să o înălţăm chiar la rangul de educaţie fizică, unde permitem să fie exercitate nu doar mişcări lipsite de sens, lipsite de semnificaţie, doar preluate de la trup, ci mai aşezăm în ele şi sensul contrar, sensul opus ‒ corespunde tendinţei de a trage în jos omul nu doar până la stadiul de om cu gândire materială, ci de a-l trage până la stadiul de om cu simţire animală. Activitatea sportivă exagerată este darwinism aplicat. Darwinismul teoretic înseamnă afirmaţia că omul se trage din animal. Darwinismul practic este sport şi înseamnă construirea eticii de a duce omul înapoi la animal. ” (Antropologia generală ca bază a pedagogiei, GA 293: Conferința 13)

Rostul mișcării ar trebui, așadar, legat de înălțarea omului, de depărtarea acestuia de zona instinctuală. Prin educația fizică practicată ca în prezent, elevii sunt obișnuiți cu mișcarea făcută în scopuri competitive sau pur mecanice, utilitariste. Gimnastica Bothmer, de care orice școală Waldorf ar avea nevoie, ar conduce efortul fizic pe o treaptă superioară. O altă soluție ar fi implicarea elevilor în activități de grădinărit sau curățenie a spațiilor școlii. Acestea ar include mișcarea fizică, unde scopul și rezultatele sunt foarte clare. Elevii au nevoie să vadă că ceea ce fac ei se traduce în realitate, în viața de zi cu zi. Ei se învață să fie sensibili chiar la nevoile spațiului care-i înconjoară, fiindcă o clasă, un atelier, sau chiar un hol, este un loc care are nevoie de îngrijire și, astfel, l-ar putea face să arate mai frumos.

Practicarea meșteșugurilor încă din clasa a III-a, valorifică timpul copilului prin realizarea unor obiecte folositoare (căciuli, mănuși, huse, jucării etc). În școala tradițională, de exemplu, materia denumită ,,Activități practice” propune, la clasele primare, un bloc de tip ,,caiet special”, de unde, printre altele, elevii trebuie să taie diferite forme și să le lipească pe o altă coală. Coala respectivă are imprimat conturul formelor tăiate din cealaltă pagină, iar elevul trebuie să aplice lipici pe forma tăiată și să o încadreze în conturul ,,noii pagini”. Această activitate nu are niciun sens, pentru că planșa finală reprezintă doar un colaj și nu angajează elevul într-un context imaginativ. Care este efortul pe care elevul îl depune aici? Taie această formă și o lipește pe cealaltă pagină. Ce rost are planșa obținută? Unde sunt calitatea artistică, aportul sufletesc al copilului? Ce simte el când face această activitate? ,,Am tăiat bine forma cu foarfeca”, acesta nu e un obiectiv just al unei lecții. Poți tăia o formă, o poți lipi, dar obiectul obținut nu folosește la nimic. Dacă s-ar fi încercat realizarea unor decorații pentru ferestre, din hârtie colorată, prin care să treacă lumina, s-ar fi ajuns la un rezultat mult mai încărcat de sens. Elevul ar fi știut că munca lui are un folos, și toți s-ar fi bucurat de forma finală a decorațiunii.

Un alt exemplu simplu ar fi modul de a introduce numerele la ora de matematică. Să ne gândim la numărul 2. Școala Waldorf nu este singurul loc unde cadrele didactice încearcă să includa arta în predare, diferența constă însă în felul în care este aceasta se face. Un învățător (din sistemul tradițional) onest, foarte bine intenționat, deschis către artă, va dori să înfrumusețeze ora, așa că va desena numărul 2 sub formă de lebădă. Într-adevăr, aceasta e o modalitate superioară de a preda, și totuși, silueta lebedei nu are nimic în comun cu numărul 2. Este doar o similaritate exterioară a formei. Fără îndoială, va face lecția mai plăcută, dar nu va genera, în ființa copilului, o trăire legată de ce presupune dualitatea. O posibilă metodă ar fi desenul ilustrând Soarele și Luna. Aceasta ar aduce mai mult sens predării, fiindcă ar lega copilul într-un mod artistic de ceea ce reprezintă numărul 2, dar la nivel arhetipal.

Prin faptul că școala Waldorf imprimă un rost oricărei activități, elevii se obișnuiesc să nu facă nimic fără un motiv întemeiat. Mai mult decât atât, aceste motive sunt sănătos legate de niște simboluri nemuritoare, arhetipale, care nu pot purta în ele decât adevărul. Aceasta este o muncă dificilă pe care profesorii se străduiesc să o ducă la îndeplinire, fiindcă prin natura exercițiilor și a metodicii corect gândite la ore într-o astfel de școală, se formează apoi generații de adulți care știu să se respecte atât pe ei înșiși, cât și lumea din jur, având o percepție clară a realității.