Tehnologie versus fantezie

,,Când aveam zece ani, citeam basme pe ascuns și mi-ar fi fost rușine dacă aș fi fost descoperit făcând așa ceva. Acum, că am cincizeci de ani, le citesc fără să mă ascund. Când am devenit bărbat, am lăsat de-o parte lucrurile copilărești, printre ele și teama de a fi copilăros și dorința de a fi foarte matur.” (C. S. Lewis)

De când a prins ființă pe lume, omul a însetat după povești. Aceasta se observă mai ales la copii. Pentru ei, oamenii (îmbrăcați în simboluri eterne: mama, tata, împăratul, cavalerul, țăranul, pustnicul), natura (apa, focul, pământul, aerul) exprimă mai mult decât ceea ce le sugerează imaginea exteriorului fizic. Ele apar adeseori în legătură cu zeii, cu dragonii, cu îngerii și zânele. Dacă realitatea materială ar fi fost de ajuns (sau dacă totul s-ar fi rezumat la ea), atunci de ce copiii au iubit dintotdeauna basmele? Chiar și adulții, când împrejurările vieții parcă le ,,blochează” toate drumurile, se refugiază în lumea fanteziei (fie ea și de tip pragmatic, cum sunt romanele realiste). Adesea, odată ce nimeresc o istorie potrivită, se întorc înapoi pe tărâmul conștienței cu forțe și răspunsuri noi. Așadar, dacă nu ar fi existat ceva real în spatele fanteziei, cum se explică facultățile ei tămăduitoare? Și, în definitiv, ce este fantezia?

Să spunem că cineva trece prin niște momente grele ale vieții; ele se răstoarnă în valuri asupra lui, paralizându-i voința și speranța. Atunci, el se hotărăște să scrie povestea fiului de împărat care pleacă în căutarea unei nestemate fermecate. Trece prin codrii întunecați, unde fiarele îl atacă, este ținut apoi prizonier într-un castel, de o vrăjitoare bătrână. Găsește, însă, drumul spre lumină, de fiecare dată. Pe drum, apar prieteni, de unde primește ajutor când greutățile îi depășesc puterile. Inima lui se schimbă, atitudinea interioară prinde tărie. La sfârșitul poveștii, fiul de crai nu se mai aseamănă cu tânărul care a plecat inițial la drum.

Scriitorul respectiv se bazează pe experiența propriei vieți. De asemenea, constituția lui interioară determină ,,tonul” narațiunii (dacă firea sa e mai meditativă, povestea va căpăta o coloratură ușor romantică; dacă avem de a face cu o fire expansivă, acțiunea tinde spre evenimente rapide, le vom percepe mai puternic tensiunea). Să ne gândim, de exemplu, la biografia lui Miguel de Cervantes. A luptat în bătălia de la Lepanto, unde și-a pierdut o mână, căzând apoi, timp de cinci ani, pe mâinile piraților. Revenind în Spania ca urmare a răscumpărării, și-a petrecut restul vieții în sărăcie. Dar cum se reflectă toate acestea în povestea lui Don Quijote? Personajul său e plin de viață și vrea să străpungă, prin atitudinea lui aparent nebunească, prin moralitatea sa, tot ceea ce a fost atins, în jur, de umbra degenerării. Curajul și optimismul îl însoțesc mereu. Fără îndoială, cursul vieții autorului este unul dintre factorii care au determinat calitatea romanului. Mai mult decât atât, el a avut acces, cu percepția, la teme universale (nu de puține ori s-au făcut analogii între forța de dăruire a lui Don Quijote și viața lui Hristos).

Fantezia sănătoasă trebuie, deci, să aibă legătură cu teme nemuritoare. Acesta e și laitmotivul pe care-l întâlnim în legendele popoarelor, unde se povestește felul cum a luat naștere lumea, se descriu faptele zeilor manifestate, printre altele, în fenomenele naturii și în marile simboluri ale atributelor umane (înțelepciunea, curajul, iubirea, ura, moartea, pasiunile). Ele reprezintă o formă artistică, înțelept înveșmântată a unor simboluri eterne. Această percepție conștientă a lumii de vis se regăsește și la Goethe. Doar având o înțelegere trează a ceea ce pare adormit (lumea viselor, a imaginației) se poate ajunge la crearea unui basm precum ,,Șarpele verde și frumoasa Floare de Crin”. Într-adevăr, termenul de creație poate fi, pe bună dreptate, atribuit operelor care izvorăsc din fantezia adevărată. Înțelepciunea colectivă a popoarelor din vechime a avut acces direct la sfera inconștientului, reușind să tragă de acolo forme ideale, comprehensibile, pentru simbolurile veșnice (arhetipuri). Iată de ce întâlnim motive similare în basme aparținând unor culturi situate la poluri opuse ale lumii (de exemplu, similitudinile dintre Fata babei și fata moșului și Povestea frumoasei Hachikazuki).

Ultimul deceniu a adus cu sine ceva nou în problema creației și a accesului la fantezie. Omul nu mai pare să fie considerat singura entitate capabilă de așa ceva, acum fiind adus în discuție aportul tehnologiei (al inteligenței artificiale). Ea operează cu parametri deja stocați și cunoscuți, în încercarea de a produce opere noi. Astfel, inteligența artificială cunoaște tiparul clasic al unei opere literare, sondează toate posibilitățile ei de realizare și face comparații cu exemple din creația umană. Rezultatele par uneori senzaționale. Aceasta se datorează filtrării unei experiențe deja consumate, ale altor scriitori, care se combină într-o lucrare nouă. Efectul, câteodată impresionant, ale unor scrieri sau picturi realizate de inteligența artificială, își trage însă esența tot din activitatea umană precedentă, nu din fantezie. Astfel, procesul adevărat de creație este imposibil de realizat doar de către tehnologie. Lucrările literare, muzicale sau vizuale generate de IA nu fac altceva decât să împrumute, să copieze parametri anterior angajați de om în creație. Cum ar putea inteligența artificială să cerceteze lumea inconștientă? Ea nu are conștiență de sine, fiindcă nu are o sine (deci, nici o experiență proprie care să nască în ea un dor pentru alte tărâmuri decât cel material). Inteligența artificială este, la rândul ei, un artefact. Unui artefact (un mecanism deja construit de către om) îi este imposibil să culeagă, pe cale intuitivă, gânduri, sentimente, imagini, sunete, din viitor (vezi acest articol unde se tratează mai amănunțit subiectul).

Cum se raportează toate aceste lucruri la pedagogie? Includerea inteligenței artificiale în predare, sau încurajarea elevilor în a se folosi de ea, sunt de natură să contribuie la degenerarea dezvoltării sănătoase a omului. Procesele de gândire, imaginație, simțire, voință, prin care copilul trebuie să treacă în mod natural, se lasă în voia ajutorului tehnologiei. Acest fapt, petrecut cât încă nu s-a încheiat dezvoltarea tânărului, generează pierderea treptată a controlului asupra propriei persoane și a propriei percepții. Adultul de mai târziu nu va avea acces la propria libertate. Așadar, probabil este nevoie mai mult ca niciodată de cultivarea fanteziei interioare, ca pedagog, pentru ca elevii să poată simți sursa vie a inspirației, a lumilor superioare de unde ea provine.