Inteligență și fantezie (II) – Despre fantezie

Citiți articolul anterior aici.

Încep, ex abrupto, cu un citat din Psihologie spirituală: „Fiinţa umană care a trecut de 50 de ani a pierdut adevăratele forţe de gândire care au fost aduse din viaţa anterioară şi şi-a păstrat forţele de direcţionare a voinţei care sunt duse în viaţa în care pătrundem când trecem prin poarta morţii.

Aşadar, se poate spune că, dacă ai trecut de cincizeci de ani ţi-ai pierdut gândirea! – Într-un anumit sens acest lucru este adevărat pentru majoritatea oamenilor pe care nu-i interesează nimic spiritual. Aş vrea să procedaţi la înregistrarea forţelor de gândire aduse, în prezent, la lumină de oameni care au trecut de 50 de ani! De regulă, este vorba de gândurile anilor trecuţi care continuă să se mişte automat, fiind impregnate în corp, iar corpul se mişcă automat. El este imaginea vieţii de gânduri, şi omul se rostogoleşte, după legea inerţiei, în vechiul mers al gândurilor. În prezent, abia te poţi apăra de această continuare a mişcării în vechiul mers al gândurilor altfel decât preluând în timpul vieţii gânduri de natură spirituală care sunt asemănătoare cu cele în care eram transpuşi înainte de naştere. Astfel încât se apropie tot mai mult timpul în care oamenii în vârstă vor fi doar automate, dacă nu fac efortul de a prelua forţe de gândire din lumea suprasensibilă. Bineînțeles, omul poate să acţioneze mai departe în mod automat, poate da impresia că gândeşte. Dar nu este vorba decât de o continuare a mişcării automate a organelor în care gândurile şi-au găsit culcuşul, s-au întrețesut, dacă omul nu este cuprins de acel element juvenil care apare când preluăm gândurile din ştiinţa spiritului.”[1]

Când Rudolf Steiner face o afirmație-previziune nu te lasă în neagra disperare a gândului „apocaliptic”, ci dă, nedezmințit, o soluție; pune o condiție necesară mersului în direcția corectă. În acest caz, remediul este a prelua forțe de gândire din lumea suprasensibilă!

Sunt nenumărate indicațiile lui privitoare la diferite moduri de a face acest lucru, insistând pe gândirea vie, pe cultivarea imaginației, inspirației și intuiției. Pentru pedagogi dă chiar exemple practice pentru o predare în imagini, prelucrând conținuturile aride prin mijloace artistice.

În lucrarea Misiunea lui Mihail, Rudolf Steiner afirmă: „Dacă ne punem întrebarea: Pe ce căi poate ajunge la om ce știm despre ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc? atunci nu putem indica acea cale ce trece prin cap, a percepției senzoriale și a gândirii, ci numai calea care trece prin restul organismului. Marea, copleșitoarea enigmă este că omul și-a dezvoltat capul parcurgând o lungă serie evolutivă, că apoi s-a adăugat acestuia ceea ce este restul organismului său, că acum a început deja o involuție a capului, dar că ceea ce omul poate resimți ca fiind partea dumnezeiască din el trebuie să-i vorbească prin restul organismului și nu prin cap.”[2]

Și cum înțeleg eu acest „rest” al organismului și faptul că acesta trebuie să-i „vorbească”?

Chiar dacă se vorbește despre o „gândire a inimii”, ar fi o caricatură să credem că gândim cu ceea ce avem în piept sau abdomen. Acolo își au sediul simțirea și voința, iar acestea sunt în legătură intimă cu tot ceea ce ne înconjoară în natură și în viața socială. În conferințele de antropologie generală, Steiner insistă asupra polarității cap-membre, gândire-voință, arătând, în conferința 13, că un curent sufletesc-spiritual trece prin om, intrând prin membre, și ajungând în zona frunții se lovește ca de un stăvilar și se răsfrânge apoi înapoi creând nervii, ceea ce face posibilă manifestarea gândirii umane.

Ori ce este acest curent sufletesc-spiritual care ne cuprinde și ne pătrunde din toate părțile? Sunt curenții de viață cosmică ce-i regăsim în lumină, căldură, aer, apă, piatră, plantă, animal și om. Iar ceea ce vedem în jurul nostru este de o bogăție și o varietate uimitoare. Nicio frunză a unui copac, nicio petală a unui trandafir, nicio pană a unei păsări, niciun fir de păr nu este exact la fel cu celelalte. Vorbim aici de o fantezie fără limite. Numai noi, oamenii, am creat mașini care execută la milimetru același detaliu, același lucru în mii de exemplare. Și asta din pricina calității de moarte la care a ajuns gândirea umană. Această gândire a intelectului, gândirea rațională, este doar capacitatea omului de a privi către trecut, de a studia, a analiza ceea ce deja este creat, de a găsi legități, de a sistematiza.

Pentru a aduce ceva nou în lume e nevoie să facem apel la fantezie, la imaginație. Nu este vorba de născociri, plăsmuiri ale minții, ciudățenii, visătorii, rezultate ale unei gândiri ce evadează din realitate. Dacă gândirea este un proces, fantezia este o forță. Oricât ar părea de curios, fantezia este în legătură cu forţele de creştere din natură. În evoluţia fiinţei umane aceste forţe se metamorfozează treptat, odată cu înaintarea în vârstă, preluând diferite funcţii. La copilul mic se ocupă de definitivarea organelor, a creșterii lor, apoi o parte din ea asigură funcțiile organelor, iar o altă parte se transformă în forțe de reprezentare (la intrarea în școală). „Forţa fanteziei nu este altceva decât forţa naturală de creştere, metamorfozată în ceva sufletesc. Dacă vreţi să aflaţi ce e fantezia, studiaţi mai întâi forţa vie care lucrează la crearea formelor vegetale, studiaţi forţa vie care lucrează la crearea formaţiunilor minunate din interiorul organismului uman, pe care o produce Eul, studiaţi tot ceea ce se desfăşoară în vastul univers, o muncă plăsmuitoare de forme, tot ceea ce se desfăşoară în regiunile subconştiente ale Cosmosului, o activitate de plăsmuire şi modelare şi creştere; atunci veţi avea o noţiune a ceea ce rămâne disponibil când omul a înaintat atât de mult cu munca de plăsmuire a propiului său organism, încât nu mai are nevoie de întreaga sa forţă de creştere şi plăsmuire. Atunci o parte se înalţă în suflet şi devine forţă a fanteziei. Şi numai la urmă de tot, ultimul rest, nu pot spune sediment, pentru că sedimentul se lasă în jos, iar ceea ce rămâne aici se ridică, este forţa intelectului.”[3]

Ca dascăl nu pot decât să deplâng faptul că aceste lucruri nu au ajuns încă la cunoștința tuturor educatorilor, iar cei care le citesc nu le iau, cu adevărat, în lucrare interioară consecventă și adâncă, pentru a deveni practică de zi cu zi. Suntem învățați de pe băncile universității să predăm cunoștințe, în mod științific, arid și să-i pregătim pe elevii noștri exclusiv pentru teste de cunoștințe abstracte, în loc să echilibrăm balanța stimulând puterea lor de anticipare, de creație, de imaginație. Apelul la intelect este dirijarea forțelor sufletești spre trecut, în timp ce apelul la fantezie este baza dezvoltării capacității de a previziona, de a-ți face planuri realiste, de a-ți propune țeluri, de a-ți crea un ideal, de a ajunge să-ți percepi misiunea ta specială în lume. A te așeza corect în propriul destin, pe scurt formulat.

Este vorba de așa numita „fantezie exactă”, la care face referire Rudolf Steiner, care constă în a exersa moduri de gândire creativă, de a aduce din forțele voinței, forțe îndreptate către viitor, imagini ale proceselor, ale devenirii.

Câteva exemple ar putea face demersul meu mai bine înțeles. Recomandarea lui este de a pune întrebarea: Cum ar arăta lumea de azi fără contribuția lui Alexandru Macedon sau Napoleon? Sau putem să ne întrebăm, fiecare: Cum ar arăta viața personală, dacă aș fi urmat cealaltă alternativă care a existat, la un moment dat?

O altă școală, un alt serviciu, un alt partener, un alt loc pe Terra etc. Sau, așa cum recomanda Rinke Visser, consilierul biograf olandez, să ne uităm în biografia noastră și să ne intrebăm: Cum rămâne cu drumul pe care nu l-am parcurs, cu firul pe care l-am întrerupt, la un moment dat?

Rudolf Steiner sugerează multe exerciții: să urmărim imaginativ procesul de creștere, înflorire, ofilire a unei plante, să ne fixăm atenția pe un obiect simplu și să mergem pe firul gândului, urmărind procesul de creare a lui, să privim, plini de interes și venerație, la o persoană pe care dorim s-o ajutăm, pentru a descoperi ce se vrea a se exprima prin gesturi, postură, mers, ticuri, vorbire, mod de a gândi, din Eul lui superior, pentru o intervenție salutară. A face binele, fără să recurgi la tradiție, la norme impuse, prescrise, înseamnă a cultiva, în modul cel mai serios fantezia morală, forță indreptată spre viitor: mai întâi acționezi, apoi vezi consecințele faptei tale! „Facultatea de care are nevoie spiritul liber pentru a-şi realiza ideile, pentru a le traduce în faptă, este fantezia morală. Ea este izvorul acţiunilor pe care spiritul liber le întreprinde.”[4]

Diferitele forme de manifestare artistică constituie un ajutor prețios pentru a cultiva fantezia, pentru a crește puterea de plăsmuire, putere în care rezidă și starea de sănătate fizică. Efectele terapeutice ale artei constau tocmai în eliberarea izvorului creativ care există în fiecare ființă umană. „Poetul e aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cântec al surzilor. Poezia poetului stârnește poezia intimă a fiecăruia.” Vorbele lui Nichita Stănescu sunt valabile atât pentru receptarea unei opere de artă, dar mai ales la demersul pe care-l putem face fiecare dintre noi, din când în când, de a ne pune în starea de prelucare artistică a realității. O schiță alb-negru sau în culori, o mică compoziție în care redăm o emoție încercată, la un moment dat, în imagini artistice, o linie melodică, un mic moment de pantomimă. Important este să „oprim clipa” pentru a da răgaz sufletului să perceapă și să fixeze emoția încercată, căci, de obicei, trecem aproape surzi pe lângă momentele de inspirație, roditoare pentru suflet. Astfel putem să percepem spiritul care lucrează în lumea materială, ghidați de spiritul timpului nostru. „Mihael este spiritul puterii. Prin pătrunderea în evoluția umanității, el trebuie să confere aptitudinea nu de a avea de o parte spiritualitatea abstractă, iar de cealaltă parte materialitatea pe care o pipăim, o ciocănim, o secționăm și despre care nu avem habar că, în fond, nu este decât tot o manifestare a spiritualității. Mihael trebuie să ne pătrundă, ca acea forță puternică, aptă să străvadă dincolo de material, prin faptul că vede în ceea ce este material tot spiritualitate, că în material este perceput pretutindeni Spiritul.”[5]

Ochii, urechile, nasul, toate organele noastre de simț ne mijlocesc receptarea stimulilor, intelectul adaugă rapid o înțelegere a ceea ce ne parvine din lume, legând percepțiile între ele, pentru ca apoi voința să fie pusă în mișcare. Dar gândurile roditoare vin din lumea spirituală doar în momentele de maximă frământare, de preocupare intensă pentru o problemă, de concentrare adâncă, urmate de o liniște profundă și o ascultare interioară activă. „Prin reflectare omul produce gândurile ce domnesc în cap. Însă când un asemenea gând apare în istoria lumii, când apare în așa fel încât constituie o răscruce în întreaga evoluție a omenirii, atunci el este dat de către zei prin întregul om. Atunci el se revarsă mai întâi, prin învingerea lucifericului, în întreg omul, și abia după ce a fost în întregul om ajunge în cap. Cred că puteți deja înțelege acest lucru. Pentru aceasta trebuie numai așteptate anumite gânduri în anumite epoci, căci nu reflectează doar omul, nu i se mijlocește omului ceva numai prin ochii și urechile sale, ci atunci el este inspirat din lumea ierarhiilor prin întreaga sa ființă, care este imagine a ierarhiilor.”[6]

Sursa: Revista Pământ iubit nr. 16

Imaginile inserate în articol aparțin pictoriței Geta Gruia.

[1] Rudolf Steiner, Psihologie spirituală, , Editura Univers Enciclopedic Gold / Triade, 2010, conferința 10, p. 238.

[2] Rudolf Steiner, Misiunea lui Mihail. Revelația tainelor entității umane, editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 35.

[3] Rudolf Steiner, Arta în misiunea ei cosmică, editura Triade, p. 129.

[4] Rudolf Steiner, Filosofia libertății, Editura Triade, 1996, p. 224.

[5] Rudolf Steiner, Misiunea lui Mihail. Revelația tainelor entității umane, editura Univers Enciclopedic, 2000, p. 42.

[6] Rudolf Steiner, Prăbușirea spiritelor întunericului, editura Salco, Brașov, 2007, p. 82.