Grădinăritul ca disciplină în școală

Sala de clasă, cu mobilierul, zidurile și ferestrele ei, reprezintă spațiul predominant unde se petrece activitatea elevului în școală. Acest mediu este, în general, necesar studiului, numai că, uneori, spațiul închis al clădirii poate fi înlocuit cu cerul liber, iar viața plantelor, oricât de artistic s-ar prezenta la oră, merită percepută nemijlocit prin intermediul simțurilor și al voinței copilului. În școala Waldorf, intelectul nu reprezintă singura facultate umană la care se apelează în predare. Procesul de învățare ține de întreaga ființă umană, alcătuită din trei părți: gândirea, simțirea și voința. Complementar, planta apare, aici, în mediul ei adevărat, legată de pământ și hrănindu-se cu lumina soarelui (așadar, nu este ,,ruptă” de contextul de care aparține, tot așa cum nici omul nu înseamnă doar inteligență).

Copilul învață, prin exemplul personal al profesorului și prin munca pe care o are de făcut, cum pământul, ca un organism viu care rodește vegetația, are nevoie de dragoste, hărnicie (manifestate concret și prin întrebuințarea unor îngrășăminte naturale, obținute manual la oră). El intră în contact direct cu mirosul reavăn al solului, vede cum semințele pe care le-a plantat au început să încolțească prin mici frunze de un verde crud; el este cel care le udă să crească, tot el curăță solul de buruieni, plivindu-le. Munca fizică se găsește aici în legătură cu observația, căci tot procesul de naștere, creștere, rodire și ofilire la care copilul asistă în mod nemijlocit, se imprimă ca imagini-impresii asupra sufletului său. Aici, profesorul are un rol important, fiindcă poate ajuta la nașterea acestor imagini dacă, mai înainte, le trăiește la nivel personal. De asemenea, ceea ce îl animă, pe profesor, în acțiunile sale, va avea o influență foarte bună chiar și asupra unor elevi mai puțin atrași de grădinărit. Dacă profesorul se simte răspunzător de frumusețea și sănătatea grădinii, trăind într-o tăcută dispoziție de grijă și compasiune (,,De ce anume are nevoie planta acum?”, ,,Iată, suferă din cauza arșiței, îi trebuie apă”, ,,Acele buruieni o împiedică să se înalțe”, ,,O voi curăța de uscături, va fi mai frumoasă și mai îngrijită”, ,,De ce fel de plantă are nevoie spațiul acesta acum?”, ,,Pomul întinde cu bucurie fructele sale pentru ca omul să le culeagă” etc), putem spune că a realizat jumătate din munca necesară pentru a ajuta tinerii.

Fără să-și propună conștient acest lucru, elevul observă o plantă în toate ipostazele ei. De exemplu, aceiași pomi fructiferi, pe care copilul trebuie să îi altoiască și să îi curețe, se încarcă primăvara cu flori, apoi vara, printre frunzele răcoroase, încep a se vedea fructele; toamna acestea se culeg, după ce au absorbit toată căldura soarelui, și în final, iarna, pomii, goliți de frunze, se adâncesc, parcă, în liniște. Copacii au rămas mereu pe loc, dar au trecut constant prin schimbări generate de lumina soarelui, ploi, căldură și frig.

Rudolf Steiner propune introducerea grădinăritului în curriculum după împlinirea vârstei de doisprezece ani. În amurgul adolescenței, copilul are o rezistență superioară la efort, iar structura riguroasă a activităților îi formează obiceiuri sănătoase (întreținerea ustensilelor și curățarea lor după fiecare folosire – întrebuințarea lor la oră sub forma unui ritm; gestionarea unui jurnal de activități, responsabilitatea față de sănătatea plantelor). La final, după toată truda din timpul anului, satisfacția recoltei, unde el a intervenit cu mâna lui, este nemăsurată. Primăvara a însămânțat, apoi a plivit mereu și a udat planta, a curățat-o de uscături și lăstari, iar acum el scoate din pământ țelină adevărată, culege roșii, sapă după morcovi, împletește funii de ceapă! Într-o perioadă când fructele și legumele se cumpără direct de la magazin, cât de benefic este ca un copil să fie conștient de originea și viața lor! Apoi, este important să menționăm munca în comuniune cu ceilalți. Unii elevi nu vor putea îndeplini anumite activități (cum ar fi săpatul) din motive de sănătate. Aceasta nu îi împiedică să se ocupe de chestiuni aflate în puterea lor (cules, lăstărit, îngrijirea răsadurilor). Ceea ce nu poate face unul, este preluat de celălalt. Individualismul care se instalează, uneori, vrând-nevrând, într-un mediu închis cum este sala de clasă, începe să se facă nevăzut odată cu schimbarea condițiilor înconjurătoare.

În ce privește parcursul programei pe ani de studiu, împărțirea activităților se desfășoară, în general, după cum urmează:

Clasele VI-VIII: Practica simplă a plantării răsadurilor, semințelor, a îngrijirii solului, recoltarea de toamnă. O continuare repetată pe parcursul gimnaziului a aceleași munci se așterne în ființa copilului sub forma obiceiurilor intrate în ritmul personal, punându-l în legătură cu ciclurile de viață ale plantelor, cu rotația culturilor.

Clasa a IX-a: O practică mai intensivă a creșterii plantelor, lucrul cu compostul, creșterea arbuștilor de fructe de pădure, a florilor.

Clasa a X-a: Altoirea pomilor fructiferi, lăstărit, metode de îngrijire a pomilor, repararea ustensilelor de lucru în perioada iernii, creșterea animalelor.

Școala Waldorf nu urmărește formarea de agricultori profesioniști prin această disciplină, ci încearcă să îmbogățească în mod sănătos dezvoltarea copilului printr-o activitate concretă, vie și cu sens. Momentan, orele de grădinărit au loc doar în școlile din străinătate, în România acest deziderat fiind unul mai îndepărtat, dar nu imposibil de atins. Acolo unde circumstanțele nu permit școlii amenajarea unei grădini, să le dăm voie copiilor să se bucure de grădinărit măcar undeva la țară, sau să plantăm cu ei arbuști în grădina din fața locuinței noastre.