Conceptul de grădiniță în pădure

La școală, timp de câteva ore pe zi, elevul stă în bancă și învață – iată imaginea clasică a sistemului de învățământ. Aceasta, fiindcă informația trebuie să rămână pe un suport, și, pentru desfășurarea cursurilor, e nevoie de un mediu controlat, sigur, aseptic. La grădinița de stat, lucrurile nu sunt foarte diferite, activitățile se petrec tot într-un cadru interior.

Există, însă, și o alternativă la ceea ce știm deja. În diferite grădinițe și școli Waldorf din lume, orele se desfășoară în are liber. Clădirile se află în zone forestiere și servesc ca loc de studiu doar dacă intervin condiții grele ale vremii.

De dimineață, elevii își iau din clasă obiecte de care au nevoie, apoi, ducând în rucsac un pachet pentru masa de prânz (eventual și o haină de schimb), pleacă, împreună cu educatorul, în pădure. Câteodată părinții și cadrele didactice se implică în construirea unor căsuțe de joacă, iar buștenii din împrejurimi servesc drept scaune. Copiii ascultă povești, cântă, mănâncă și se joacă. Toate acestea, sub cerul liber, printre arborii înalți, pe un covor de frunze.

Ar putea concura o sală de clasă cu un mediu complet natural? În pădure, copiii aleargă, se cațără pe bolovani, trec peste obstacole, descoperă diverse feluri noi de a se juca. Deschiderea copilului față de lume, ca dispozițe firească la vârstele mici, este complet valorificată în acest fel. Printr-un cadru exclusiv interior, copilul va învăța, inconștient, să ,,crească înspre și pentru sine”. Confortul, mediul constant închis îi formează o gândire imobilă, anxioasă, inadaptabilă. Sănătatea înflorește când pielea este atinsă de briza vântului, când mâinile și picioarele se mișcă. Aerul curat, fluctuația ritmică a anotimpurilor (,,acest copac arată cu totul altfel toamna decât primăvara”), cântecul păsărilor acționează direct asupra simțurilor sale.

Natura vine în întâmpinarea tuturor comportamentelor. Să ne întrebăm, ar putea, oare, un copil plin de energie să se plictisească aici? Peste tot se găsește ceva nou de văzut, orice scorbură poate deveni un loc de joacă, orice con de brad căzut sau ramură se preschimbă în ceea ce-și imaginează el. Aici este un luminiș unde cresc flori albe, mai departe, aproape de copacul acela bătrân, se află un izvor. Mai la vale, apele izvorului ascund pietre mici, colorate. În teiul de lângă, a văzut cum o ciocănitoare iese din căsuța ei – tot vine și pleacă, are grijă de puișori. Ori, să ne gândim la un copil timid, anxios. Dacă și-ar fi petrecut ani de zile în aceeași clasă, în aceleași bănci, în cel fel s-ar fi acționat sănătos în întâmpinarea fricii lui? Sunt bune poveștile, exemplele, dar bune sunt și situațiile când trebuie să treci ,,un hop”, de pe un buștean pe altul. În locul sălii de clasă, pădurea l-a primit cu foșnetul visător al coroanelor de salcâm, cu trilul privighetorilor, cu razele soarelui care cad printre miile de frunze, ca niște bănuți de aur. ,,Fiecare vede lumea așa cum o vede inima lui” – poate aceasta e explicația pentru care natura nu poate decât să vindece, să dezvolte, să bucure copiii, indiferent de temperamentele lor.

,,De pildă, n-ar trebui să neglijăm un lucru ‒ când ne ducem cu copiii pe care îi instruim în munți, pe câmp, se întâmplă, desigur, și așa ceva, când îi ducem, așadar, în natură ‒, în cazul acestei ieșiri cu copiii în natură ar trebui să avem mereu în vedere faptul că predarea însăși a științelor naturii trebuie să se facă numai în clădirea școlii. Să presupunem că ieșim cu copiii în natură, că le îndreptăm atenția spre o piatră sau o floare. Făcând acest lucru, ar trebui să evităm cu strășnicie să amintim afară, în natură, despre ceea ce predăm înăuntru, în clădirea școlii. Afară, în natură, ar trebui să-i orientăm pe copii înspre natură în cu totul alt fel decât în clădirea școlii. Ar trebui să nu uităm niciodată să le atragem atenția asupra acestui lucru: noi vă aducem în aer liber că să simțiți frumusețea naturii, și luăm creațiile naturii înăuntru în clădirea școlii, pentru ca acolo să putem disecăm împreună cu voi natura. De aceea, afară n-ar trebui să le vorbim niciodată copiilor despre ceea ce le prezentăm înăuntru, de pildă, cu privire la plante. Ar trebui să scoatem în evidență această deosebire, că una e să disecăm natura moartă în clasă, și alta să contemplăm afară natura, în frumusețea ei. Aceste două lucruri ar trebui puse alături. Cel care îi duce pe copii în natură ca să le exemplifice acolo ceva în legătură cu un obiect din natură, ceva ce îi învață în clasă, acela nu procedează în mod just. Ar trebui să trezim în copii un anumit sentiment: noi trebuie, din păcate, să disecăm natura atunci când o aducem în clasă. Dar copiii ar trebui să resimtă acest lucru drept o necesitate, căci distrugerea unor lucruri din natură este necesară și pentru edificarea omului. Însă, din acest motiv, n-ar trebui să credem că facem bine dacă afară, în natură, explicăm un gândăcel din punct de vedere științific. Locul explicării științifice a gândăcelului este în clasă! Bucurie în fața gândăcelului, bucurie în fața felului său de a alerga, în fața drăgălășeniei sale, în fața legăturii sale cu restul naturii, asta ar trebui să trezim în copii când îi ducem în aer liber.”

(Rudolf Steiner, Arta educației. Metodică și didactică, GA 294, Conferința a treia)