Influența expunerii la tehnologie asupra simțurilor copiilor de școală

Educatorii și învăţătorii care lucrează în pedagogia Waldorf, şi nu numai, recomandă părinţilor să aibă o atenţie deosebită asupra timpului şi vârstei potrivite la care îşi expun copiii la tehnologie.

Ne confruntăm cu un sentiment de „adormire”, ca un fel de imunizare în faţa riscurilor la care ne expunem copiii, deşi în fundal există vocea discretă a conştiinţei care ne semnalizează ca ceva nu este în regulă…

În perioada pandemiei, când foarte mulţi copii au fost expuşi timp îndelungat la tablete, smartphone-uri, au vizionat programe TV cu orele și au navigat pe internet fără să existe programe de control parental… au apărut la scurt timp consecinţele acestui comportament social în masă. Toate acestea au avut ca rezultat creşterea exponenţială a numărului copiilor care au dezvoltat o formă de autism virtual, a crescut considerabil numărul copiilor care au avut nevoie de consiliere psihologică pentru a rezolva probleme serioase de comportament, pentru a face diferenţa între realitatea virtuală şi cea cotidiană pe care nu o mai distingeau, pentru a fi conştienţi de limitele care trebuiesc respectate pentru a fi bine în propriul corp (au apărut tulburări alimentare, dificultăţi în a conştientiza nevoile fiziologice, dureri de cap, probleme cu văzul şi auzul, deformarea coloanei vertebrale, atrofierea anumitor grupe de muşchi).

Chiar şi noi, educatorii Waldorf, când ne-am regăsit în clase cu aceiaşi copiii cărora cu luni în urmă le predam on-line respectând cerinţele impuse în contextul pandemiei am realizat că mulţi dintre elevii noştri aveau dificultăţi de concentrare, de comunicare, simţeau nevoia în timp ce ascultau cadrul didactic să facă activităţi paralele, întrerupeau frecvent ora (de multe ori trebuia să le reamintim că acum suntem în clasă, că aici butonul de „mute” nu există, ci ţine de propria lor voinţă şi nivelul de autocontrol să vorbească pe rând).

Pandemia a trecut, a fost un caz de forţă majoră în care cu toţii am făcut tot ce am putut mai bine ca să ne protejăm copiii, însă după acest moment s-au perpetuat comportamente ce ţin de expunerea copiilor la tehnologie care nu mai sunt justificate de realitatea zilelor prezente…

În zilele de astăzi, în care suntem mai mult „adormiţi” în ceea ce priveşte voinţa de a ne însănătoşi ca societate în ceea ce priveşte expunerea la tehnologie, cu toţii vedem situaţii pe care le asociem o stare de „normalitate” în care copiii:

• se aşează la masă şi îşi iau prânzul doar dacă telefonul rulează filmul sau jocul lor preferat;
• sunt plimbaţi în cărucioare în timp ce au în mână o tabletă care rulează un cântecel strident sau desen animat, eventual în engleză ca să înveţe cel mic o limbă străină;
• stau în faţa blocului, să se joace cu prietenii afară şi toţi sunt pe scări, jucând în reţea, în cel mai bun caz „Mine Craft”;
• onorează invitaţii la zile de naştere şi la scurt timp dupe ce animatorul şi-a încheiat programul (în cazul în care a existat la petrecere) îşi asaltează părinţii cu insistenţă pentru a obţine telefonele pentru că se plictisesc şi nu ştiu ce anume să facă….
• au ieşit la restaurant pentru a serba un eveniment important în familie şi la un moment dat, rând pe rând, copiii, adolescenţii şi chiar adulţii verifică doar un pic telefonul cu scuze de genul: „să nu am ceva urgent de la serviciu”, „vreau să văd cel mai nou clip lansat de artistul preferat”, „oare cine mi-a lăsat un mesaj pe Facebook?”, „mă plictisesc rău de tot, vreau să văd ceva interesant!”

Exemplele de acest gen pot continua, doar observaţi pentru o jumătate de zi, când călătoriţi cu metroul, autobuzul, când intraţi într-un supermarket, când mergeţi pe stradă câţi oameni sunt cu capul plecat, cu privirea în telefon.

Zilele trecute observam cât de mulţi oameni (copii, tineri, adulţi) au capul plecat de la gât în jos, umerii adunaţi în interior, coloana curbată, deşi atunci nu aveau nici un device în mână. Percepeam poziţia lor corporală ca şi cum o forţă invizibilă le orienta privirea exclusiv către pământul din faţa picioarelor. Ştim că unul din semnele pe care psihiatrii le recunosc pentru a identifica un om care se află într-o stare emoţională negativă, uneori chiar depresie, este poziţia corporală aplecată, privirea în jos, incapacitatea de a menţine contactul vizual…. E important să nu uităm că omul prin poziţia sa verticală pe care şi-a dobândit-o cu foarte mult timp în urmă, are capacitatea de vedea mai mult decât pământul… Deasemenea, atât psihiatrii cât şi psihologii recomandă la unison: pentru a avea o stare emoţională bună să ne îndreptăm coloana, să privim cerul, să socializăm cu alte persoane. Oare în ultima săptămână de câte ori ne-am oprit în mod conştient să ne corectăm poziţia corporală, să admirăm cerul, natura? Sunt gesturi simple pe care am uitat să le facem, fiind parcă „vrăjiţi” de tehnologie, care ne-a alimentat iluzia că aşa învăţăm mai uşor, ne conectăm fără bariere indiferent de distanţă, suntem la un click distanţă de muzică, peisajul din natură pe care ni-l dorim.

O serie din efectele expunerii la tehnologie timp îndelungat sau mult prea devreme în cazul copiilor mici ţin de atrofierea simţurilor atât de necesare pentru viaţa de zi cu zi. Fireşte, putem să ne raportăm doar la cele 5 simţuri de bază, pe care cu toţii le cunoaştem, însă conform pedagogiei Waldorf sunt 12 simţuri (simţul tactil, simţul vieţii, simţul mişcării, simţul echilibrului, simţul mirosului, simţul gustului, simţul văzului, simţul caloric, simţul auzului, simţul vorbirii, simţul Eului, simţul gândului). Toate simţurile omului ajung să fie impactate de tehnologie mai mult sau mai puţin…

Voi descrie pe scurt modul în care expunerea la tehnologie afectează o parte din simţuri, cu un impact mult mai puternic asupra copiilor care sunt în proces de formare:

1. simţul văzului şi auzului – mulţi copii şi adulţi, după expunerea prelungită în faţa ecranelor au ajuns să aibă serioase probleme cu vederea şi au ajuns să poarte ochelari iar unii dintre ei chiar şi aparate auditive pentru că au purtat căşti pe care le-au folosit la o intensitate a volumului nepotrivită (mulţi justificau că sunetul puternic îi ajută să intre cu totul în atmosfera jocului sau filmului ).

Vă rog să faceţi următorul experiment: pentru 3 ore priviţi cu mare atenţie un film cu peisaje superbe care redau imagini din natură, la un volum foarte puternic, aprope deranjant, apoi petreceţi 3 ore într-un parc sau într-o pădure. Vă rog apoi să vă observaţi corpul, şi să analizaţi cu obiectivitate în ce context ochii dumneavoastră sunt cu adevărat odihniţi şi relaxaţi, cum se simt urechile dumneavoastră? Pentru simţul auzului dacă vreţi o experienţă mai intensă, mergeţi la un concert unde există amplificatoare şi boxe profesionale care redau sunetul pentru mase mari de oameni, apoi încercaţi să purtaţi o scurtă conversaţie cu o persoană care nu a fost la concert. Oare cine va fi acuzat că ţipă, vorbeşte prea tare sau va avea dificultăţi să înţeleagă ce spune celălalt pentru că nu aude prea bine?

2. simţul mirosului şi al gustului – urmăriţi o emisiune culinară, apoi mergeţi în bucătărie şi gătiţi eventual reţeta pe care aţi urmărit-o. Nu uitaţi să o şi degustaţi! Unde au fost cu adevărat activate simţul mirosului şi al gustului? Urmărind cumva emisiunea culinară?

Cu toţii ştim că dacă pe termen lung nu lucrăm cu anumite grupe de muşchi aceştia se atrofiază; exact aşa e şi în cazul simţurilor.

3. simţul tactil, simţul căldurii: pentru aceste simţuri vă recomand să stabiliţi o conversaţie video pe WhatsApp cu un prieten drag, pe care nu l-aţi văzut de mai mult timp, care se află în o altă parte a ţării sau a În timpul acestei conversaţii aţi putut simţi cu adevărat cum este să vă îmbrăţişaţi prietenul, aţi perceput căldura şi textura pielii în timp ce îi strângeaţi mâinile, aţi perceput dacă erau diferenţe de temperatură între locaţia dumneavoasta și a prietenului? Sigur rămâne bucuria revederii şi reconectării chiar şi în on-line, suntem recunoscători acestei facilităţi oferite de comunicarea prin tehnologie, însă iar ne lovim de ideea de echilibru. Mulţi dintre noi, deşi locuim în acelaşi oraş, preferăm să ne auzim sau vedem pe Facebook, renunţăm la aceste oportunităţi de reconectare iar când se creeză contextul să interacţionăm unii cu alţii suntem aproape îngheţaţi, avem toate simţurile adormite şi firescul în relaţii ajunge să fie înlocuit de o răceală care doare până în străfundurile inimii… Cu toţii ştim cât de diferit se simte când îmbrăţişezi pe cineva în viaţa de zi cu zi, versus acele îmbrăţişări în care avatarurile noaste interacţionează în on-line.

În această „normalitate” din ce în ce mai mulţi copii uită cum se construieşte o prietenie, cum se iniţiază o conversaţie, care sunt abilităţile sociale de bază, ce înseamnă o legătură umană în care îţi priveşti cu adevărat interlocutorul. Mulţi copii nu mai realizează care e starea firească de a fi bine în propriul corp, devin din ce în ce mai înrobiţi şi limitaţi în programele jocurilor și aplicaţiilor care şi ele, la rândul lor, au fost create în cel mai bun caz de o serie de programatori. Practic limităm copiii noştri la potenţialul anumitor oameni fără să le oferim în mod real posibilitatea să îi depăşească, să cunoască adevărata gândire vie. Ei preiau în acest mod ideile, imaginaţia şi fantezia semipreparată – servită pe tavă de un program… cred că e important să le oferim un grad de libertate şi independență autentic şi nu iluzia unei libertăţi care se desfăşoară în anumite graniţe date de limitările unui program creat în cel mai bun caz de un alt om dar din ce în ce mai mult de inteligenţă artificială.

În acest context în care devenim cât mai atenți la riscurile la care ne expunem copiii, facilitându-le mult prea mult timp în faţa tehnologiei, e important să găsim dreapta măsură în funcţie de vârsta copilului, să învăţăm generaţiile la timpul potrivit cum să folosească tehnolgia şi nu să devină înrobiţi de ea, printr-o relaţie de dependenţă.

Copilăria oferă fereastra de timp importantă în care cei mici percep lumea cu toate simţurile, sunt ca un burete care absorb tot, iar ei acum au de absorbit experienţele vieţii reale şi nu ale unei realităţi virtuale. Oferiţi-le în primul rând experienţe în care pot învăţa din contact direct cu viaţa.

În clasele Waldorf îi ajutăm pe copii să înveţe utilizându-şi cât mai mult simţurile. Din propria experienţă la clasă, am văzut cât de uşor era pentru ei să scrie litera sau numărul în caiet după ce înainte au experimentat cu cât mai multe simţuri conținuturile pe care le aveau de învăţat. Iată un mic exemplu pentru litera M, care poate fi pus în practică la clasă cu copiii:

– sa mănânce mure, mere, morcovi (activarea simţului gustului),

– să pipăie mingi cu texturi diferite din catifea, lână, metal, lemn (simţul tactil),

– să merga în echilibru pe o sfoară aşezată pe podea sub forma literei M sau să conducă cu mâna maşinuţele pe autostrada literei M desenată pe tablă (simţul mişcării şi al echilibrului),

– să asculte pe rând suntele produse de un xilofon, un clopoţel, un maracas, un trianglu şi să identifice ce intrument muzical are legătură cu litera M (simţul auzului),

– să vadă următoarele jucării din fetru: veveriţă, cal, măgar, raţă şi să identifice ce jucărie începe cu litera M (simţul văzului),

– să miroasă sticluţe cu uleiuri aromate: lămâie, trandafir, lavandă, mentă şi să identifice ce ulei este dintr-o plantă care începe cu litera M (simţul mirosului).

Acestea sunt doar nişte exemple simple care îşi propun să ne lărgească orizontul, care arată un strop din esenţa pedagogiei Waldorf care îşi propune să dezvolte omul din copil, antrenându-i cât mai multe simţuri.

Sursa: Revista Pământ iubit nr. 24