Sculptura în lemn, în piatră și alte meșteșuguri

Atelierul școlii, mirosind a tei, salcâm, sau brad, unde razele soarelui cad peste fibrele buștenilor și plăcilor aflate în așteptarea unor noi forme, întâmpină tinerii, an de an, cu atmosfera lui caldă. Vorbim despre căldură, fiindcă ea tinde să se lipească și să rămână în această roadă a pământului și a cerului, numită lemn.

A-ți trece dalta prin fragmentul de lemn, a-i simți nodurile, a auzi, ritmic, sunetul (parcă rotund) al desprinderii fulgilor de talaș, ce dezvăluie, treptat, trăsăturile pe care dorești să le scoți la iveală din bucata aceea dreaptă, inițial atât de asemănătoare cu toate celelalte, sunt experiențe necesitând grijă și răbdare. Ele leagă elevul de natura materialului și îl îndeamnă la o strădanie constantă. Uneori, lemnul se opune, alteori, tânărul nu apreciază corect forța pe care trebuie să o aplice și dalta sapă din cale-afară de adânc. Ce fel de formă va ieși până la urmă? Fie că vorbim de un portret, de un suport pentru lumânări sau de un simplu recipient, ca obiect de sine stătător, imaginea inițială capătă contur în mintea artistului. El o desenează pe lemn, apoi, cu dalta, sapă, căutând planurile, de la cele mai superficiale, la cele mai adânci. Încearcă să respecte direcția fibrelor, nu să meargă în contra lor, prin mișcările sale, se obișnuiește într-atât cu materialul, încât învață să-l asculte, înainte de a acționa. La urmă, șmirghelul, tras dintr-o parte în alta cu mâna peste toate denivelările, netezește asperitățile, până când așchiile se aplatizează, cuminți, într-o textură la fel de fină ca pielea omului.

Cum sculptează ceilalți, cum se relevă forma sub dălțile colegilor? Unele lucrări ies extraordinare, altele foarte muncite, iar altele, nespus de sensibile. Toate poartă amprenta fiecăruia, ca și cum ai vedea o clasă de elevi transferată, temporar, în câte o bucățică de lemn.

Pe de altă parte, piatra îl întâmpină pe tânărul sculptor închisă în sine. Sala nu mai abundă de mirosul viu al pădurii, ci mai degrabă parcă de o atmosferă ,,expectativă”. Mineralul nu face altceva decât să aștepte, adâncit în propria greutate, așa cum a făcut-o timp de mii de ani până atunci. Aici este nevoie de o voință ,,de fier”, în sensul propriu al cuvântului, căci forma dinlăuntrul pietrei, la care elevul visează, nu se lasă la fel de ușor scoasă la lumină ca în cazul lemnului. Odată învinsă de voința pusă la muncă a acestuia, piatra se eliberează din încremenirea ei rece. Atât ea, cât și tânărul s-au ,,izbit”, ajungând la un rezultat care să-i poarte pe amândoi spre o altă treaptă.

Încă din clasele primare și gimnaziale, copiii au fost familiarizați, senzorial vorbind, cu textura, mirosul și greutatea diferitelor materiale naturale. În perioada liceului, după cum s-a văzut mai sus, atenția se deplasează de la contemplare către prelucrare, spre canalizarea voinței și a gândirii în șlefuirea lor artistică. În ce privește meșteșugurile, elevii au întrebuințat mai mult lâna, cartonul, lutul pentru realizarea diferitelor obiecte. Începând cu clasa a 9-a, curriculum-ul permite introducerea multor alte medii de lucru.

Metaloplastia, de pildă, reprezintă arta reliefării, pe o tablă moale (de cupru sau alamă) a unui portret, ori peisaj. Bucata de cupru, decălită, curățată și periată pe margini pentru a nu avea asperități, se desenează cu un creion, în așa fel încât conturul să lase o urmă în relieful ei. Pe urmă, aceasta se bate cu un ciocan, pe o nicovală, până când modelul apare în altorelief, conform schiței inițiale. Procesul cere atenție și, totodată, delicatețe în manevrarea ciocanului. Este un exercițiu bun de vizualizare în spațiu și de simțire a formei care va apărea la final. Elevul trebuie să întoarcă adesea placa de pe o parte pe alta, lucrând, așadar, într-un mod mult mai treaz cu efectul concavității și al convexității.

Un meșteșug potrivit pentru clasa a 9-a este, de asemenea, croitoria. Elevii trebuie să realizeze o piesă simplă de vestimentație pentru ei înșiși. Este un alt mod de a-și conștientiza și ,,măsura” prezența fizică, fiindcă această muncă presupune folosirea metrului de croitorie și notarea dimensiunilor corespunzătoare propriei mărimi, crearea unui șablon specific și apoi tăierea și coaserea tuturor părților hainei respective. Gândirea analitică, disciplina, creativitatea sunt valorificate, în concordanță cu etapa de dezvoltare specifică vârstei.

Tot potrivite pentru clasa a 9-a sunt orele de împletire a coșurilor. Dincolo de manualitate și atenție, care se cer investite în acest meșteșug, elevul simte cum multitudinea de fire de nuiele, care par împrăștiate destul de haotic la început (așa cum nici lumea lui de sentimente, aplecată de furtunile vârstei de 15 ani, nu găsește o ordine clară), se împletesc armonios, de la sine, în forma finală, unitară a coșului.

În unele școli, există și un atelier de fierărie, unde prelucrarea fierului se face nu doar pentru dezvoltarea îndemânării și preciziei în ,,lupta” cu o materie atât de densă a pământului, călită prin foc, ci se practică și ca o meditație asupra importanței ritmului și a consecințelor acțiunilor umane care ,,modifică” configurația metalului prin ciocănirea constantă a acestuia.

Nu în ultimul rând, ceramica, atât ca activitate de modelaj, cât și ca proces de obținere a unor vase practice la roata olarului, propune teme avansate de lucru în lut, în comparație cu anii anteriori liceului. Un exercițiu de efect, imersiv, constă în modelarea unor sfere de lut în două feluri: Prima sferă se modelează având mereu în suflet imaginea unor forțe care pornesc din interiorul (centrul) ei spre exterior, ca și cum ar vrea să străpungă suprafața, formând o textură asemănătoare peliculei ,,fierbânde” a noroiului vulcanic – această activitate permanentă se ridică de undeva din adâncuri și iese la iveală sub forma unor bule. Tânărul trăiește această imagine foarte intens, iar degetele o aduc în plan material, cu rapiditate, parcă simțind dinamica forțelor ce vor să iasă din mingea de lut. Celălalt exercițiu presupune modelarea altei sfere ca și cum ar fi asaltată de forțe ce o ,,atacă” din exterior spre interior. Rezultatul celui din urmă exercițiu se aseamănă cu un poliedru cu marginile destul de ascuțite. La această oră, elevii se vor lăsa complet absorbiți de lucru, indiferent de cât de scăzut sau de crescut este, în general, nivelul energiei în clasă.