Despre desenul formelor în școala Waldorf

Din copilărie, până în viața adultă, ochii noștri privesc de jur împrejur, obișnuindu-se cu formele plantelor, ale Pământului, cu peisajele, clădirile sau cu orice alte elemente din apropiere. Curiozitatea copilului absoarbe cu sete aceste imagini, dar atât trezirea rațiunii conștiente de mai târziu, cât și maniera de predare din școala tradițională, au darul de a estompa trăirea vie a ceea ce el percepe din punct de vedere senzorial. Astfel se face că, în memoria noastră, chiar de la vârsta de șapte ani încolo, după ce ne-am învățat, de exemplu, cu imaginea unui trandafir, mintea evocă imediat o schiță reprezentativă, generală, a acestuia. Particularitățile fiecărei flori de trandafir, formele petalelor, mirosul, textura, încep să treacă pe un plan secundar, iar sufletul primește mai puțină hrană, chiar dacă ochii văd de fiecare dată o altă floare, el tinde să rămână încremenit în percepțiile lui vizuale schematice, evocând rapid, mereu, aceeași imagine-stereotip a florii. Adultul de mai târziu va ființa ca un om lipsit de imaginație, tern, înstrăinat de bucuria vieții, fiindcă toate i se par deja familiare.

În spatele fiecărui element natural se află înțelepciunea creatoare. Cu alte cuvinte, percepția umană de zi cu zi este strâns legată de contactul cu Devenitul (creația finită, materială). Așa suntem familiarizați și din școală (de pildă, când primim o temă artistică legată de un peisaj, tendința este de a reproduce o imagine-standard). Strădania profesorului în școala Waldorf este, însă, printre altele, de a ajuta copilul să perceapă Devenirea (Creatorul) din spatele materiei. Fiecare element al naturii este impregnat de mișcare și exprimă ceva, iar această mișcare poate fi percepută cu mai mare claritate și venerație de către adultul de mai târziu, dacă a avut ocazia de a exersa desenul formelor după vârsta de șapte ani.

Astfel, între perioada nașterii și vârsta de șapte ani, copilul este învăluit de puterile formatoare, care acționează în permanență spre verticalizarea corpului său fizic. Este o activitate fără întrerupere, unde, de pildă, coloana vertebrală capătă forma de S (pentru a susține întreaga viață această verticalitate), iar cutia toracică, atât de bombată în exterior la naștere, primește o formă ovoidală aplatizată, și așa mai departe. O dată cu împlinirea vârstei de șapte ani, tot acest proces al forțelor formatoare se domolește, în ce privește plăsmuirea organelor și modelarea formei corpului fizic, pregătit pentru a sta pe propriile picioare.

Desenul formelor, exersat chiar când aceste forțe trec în repaus, vine în întâmpinarea lor pentru ca acestea să nu rămână undeva latente, ci pentru ca ele să-și continue activitatea în alt plan decât cel fizic. Toate trăirile copilului legate de formele desenate după vârsta de șapte ani rămân în domeniul uitării, dar caracterul lor artistic se împletește armonios cu dezvoltarea fizică și cu Eul său.

Se începe cu cele mai simple forme. Linia, prima dintre toate pe care o desenează copilul, trebuie întâi trasată în aer (înainte de desenul propriu-zis, este nevoie de interiorizarea formei prin mișcare fizică: ori prin repetarea semnului în aer cu degetul, ori prin mersul pe direcția respectivă). Cum spunea și Rudolf Steiner, copilul se aseamănă cu un imens organ de percepție. Din acest motiv, este binevenită exersarea formei în acest fel, înainte de a o desena pe hârtie. Este atât de importantă simplitatea la început! Însuși Kandinski vorbea cu admirație despre valoarea liniei în sine: ,,Când (…), într-un tablou, o linie este eliberată de țelul ei de a desemna un obiect și se dispune de ea ca și de un obiect în sine, atunci răsunetul ei interior nu este atenuat de un rol secundar, și își primește deplina sa putere lăuntrică”. Să nu uităm că linia înseamnă o direcție, un drum, o mișcare în sine. Este nevoie ca profesorul să interiorizeze el mai întâi sentimentul pe care i-l transmite forma pe care dorește să o exerseze cu copiii, căci doar în acest fel va putea să facă forma să trăiască la rândul ei în inimile lor.

În anii ce urmează, se trece la forme mai complexe geometrice, la simetrii, spirale, repetări ritmice ale motivelor. Alte exerciții presupun completarea în oglindă a unei jumătăți de formă începute de învățător. Copilul este dornic să desăvârșească cealaltă jumătate, astfel i se cultivă o bucurie a realizării unei forme frumoase, întregi, stabile.

Ulterior, cele mai bogate sunt nodurile celtice, unde simțirea, gândirea și voința lucrează armonios. Nodurile celtice solicită mult atenția copilului. Acesta, în dorința lui de a duce la capăt desenul pentru a ajunge la forma finală, frumoasă, colorată, a nodului celtic, își pune gândirea la lucru într-un act de iubire. Voința acționează la fiecare obstacol întâlnit, în încercarea de a-l depăși. Iată deci, cât de important este procesul în sine în desenul formelor. Aspectul estetic al planșei, la sfârșit, contează mult mai puțin.

Revenind la introducere, la valoarea percepției unei imagini vii, și nu a unei permanente reprezentări din memorie, spunem că desenul formelor începând cu vârsta de șapte ani ajută la percepția mișcării interioare a realității din jur, a vieții din spatele învelișului material. De asemenea, procesul de lucru (atât de valoros comparativ cu desenul final) întărește toate cele trei componente ale ființei umane: gândirea, simțirea și voința.